bune înseamnă că sunt puternice. Noi aici construim o nouă fundaţie, şi dacă poţi să laşi acele amintiri să intre, şi chiar, într-un anumit punct, să te bucuri de ele, pot să fie cărămizi la fundaţie. Cărămizi bune, solide.

Edward se lasă în jos pe scaun şi închide ochii.

Cum stă aşa, prăbuşit, poate doar să-l audă pe doctorul Mike, nu să-l vadă.

— Am terminat pe azi?

— Da, zice Edward, am terminat.

Când ajung de la şcoală, miercuri după-masă, un camion alb e parcat în faţa casei. Doi bărbaţi voinici străbat cu paşi greoi peluza, ţinând în echilibru între ei o cutie enormă. Din reflex, Edward întoarce spatele acelei privelişti.

Shay bate din palme şi zice:

— Vreau să ajut la despachetat.

— Şi eu o să ajut, zice Besa, cu vocea la fel de entuziasmată. Dacă ne punem cu toţii pe treabă, probabil că o să facem azi cea mai mare parte.

— Oh, păi, eu… începe Lacey, pe un ton neliniştit, cred că nu m-am gândit să începem în după-amiaza asta…

Edward dă din cap. E ora la care, de obicei, el şi mătuşa se uită la înregistrarea episodului din General Hospital. Fiul lui Luke şi al Laurei, Lucky, a dispărut.

— Ar trebui să facem un inventar complet, îi spune Shay mamei sale. Să scriem conţinutul fiecărei cutii.

— Perfecto. Apoi puteţi hotărî ce să faceţi cu lucrurile.

Lacey şi Edward se uită unul la altul.

— E-n ordine? zice Lacey.

Lui Lacey şi Edward nu le rămâne decât să le urmeze pe mamă şi fiică în casă. Sunt mai multe cutii decât se aştepta Lacey, şi se revarsă din camera copiilor pe holul de la etaj. Besa dă o fugă până acasă şi se întoarce cu un pumn de obiecte care par a fi nişte scalpele.

— Nu trebuie să te uiţi, îi spune Shay lui Edward. Decât dacă vrei.

El încuviinţează din cap, dar nu se clinteşte din loc. O priveşte cum deschide o cutie pe care scria, cu markerul: 1. O urmărise pe mama lui când numerotase cutia.

— Articole de bucătărie, zice Shay şi scoate din cutie o hârtie. Oooh, un tabel, se miră şi clatină din cap cu ceea ce pare să fie admiraţie. E foarte bine organizat. Să vedem. Ceşti de cafea, pahare, tacâmuri, farfurii de desert.

Acolo trebuie să fie şi cana preferată a mamei, cea care are pe o parte desenat un balon roşu, dintr-un film franţuzesc pe care îl îndrăgea. Paharul înalt, un pic ciobit, preferatul lui Edward. Căni mai mici pe care le puneau toţi la capul patului, cu apă pentru noapte.

Edward face un pas înapoi. Trece pe lângă mătuşă, care zăboveşte în spatele siluetelor în mişcare ale lui Besa şi Shay. Lacey este palidă; pistruii îi ies în evidenţă ca nişte mici strigăte de ajutor. Îl atinge pe Edward pe braţ şi se uită la el, părând că-i cere iertare. Poate că n-am chibzuit prea bine chestia asta, o simte gândind.

Cearşaful neted începe să-l acopere din nou. Începe de jos şi se ridică peste pântec, apoi peste piept. Edward aruncă o privire în jos, la pantalonii săi gri, călcaţi cu grijă. La nasturii cămăşii sale marca Brooks Brothers.

— Lacey, zice, şi ea tresare la auzul numelui său pe buzele lui.

Edward îşi dă seama în acel moment cât de rar i se adresează. Stau alături pe canapea în fiecare după-amiază, însă rareori îşi vorbesc. Edward o place pe mătuşă, dar pare mai imprevizibilă decât John şi îi aminteşte de mama sa îndeajuns de mult încât să-l facă să vrea să se uite în altă parte. Există un anumit unghi, rareori nimerit, din care seamănă în proporţie de optzeci la sută cu mama lui. Însă de cele mai multe ori e un douăzeci la sută frustrant, doar o amintire a ceea ce a pierdut. Când Edward are nevoie de ceva, se îndreaptă spre unchiul său.

— Da? zice ea.

— Aş vrea hainele din cutii, ale mele şi ale lui Jordan, te rog. Aş vrea să le port, dacă n-ai nimic împotrivă.

— Oh.

Lacey îl priveşte din cap până-n picioare, şi expresia i se schimbă.

— Nu îţi… Înţeleg. Desigur.

— Mă ocup eu, strigă Shay, din mijlocul unui turn de cutii. O să găsesc hainele cât ai bate din palme.

În noaptea aceea, Edward stă culcat pe sacul de dormit, în pantalonii săi de pijama în carouri şi cu tricoul roşu al fratelui său. A pus deja într-o sacoşă hainele pe care i le-a cumpărat Lacey; le va purta doar dacă trebuie, din când în când, ca să-i facă plăcere mătuşii. Altfel, va purta hainele care i se potrivesc şi îi stau bine. Haine deja purtate şi care păstrează un pic din mirosul lui Jordan.

O ascultă pe Shay citind, atât de sleit, încât nu se poate detaşa de această trăire. Parcurg împreună seria Harry Potter; în fiecare seară Shay citeşte cu glas tare un capitol.

— Hei, zice Shay, la sfârşitul unui paragraf.

— Hei, zice Edward, somnoros.

— Te-a durut cicatricea când ai văzut cutiile?

— Nu.

— Hmm, face Shay, dar nu pare descurajată. Când o să dai de ceva important, o s-o simţi, zice. Ştiu că aşa va fi.

Edward închide ochii. Ascultă vocea lui Shay; citeşte bine, cu voce dramatică acolo unde trebuie, scăzută când e mai de efect aşa. Şi Jordan îi citea. Nu în mod regulat, dar când ajungea la un pasaj deosebit de amuzant sau de înspăimântător dintr-un roman, îl relua cu voce tare. Edward simte pantalonii de pijama aşa de moi pe piele, încât atunci când stă complet nemişcat se poate preface că e acelaşi băiat care dormea într-unul dintre paturile suprapuse, sub cel al fratelui său.

Într-o dimineaţă, mătuşa zice:

— Era şi vreo haină groasă prin cutiile acelea?

Aşa îşi dă şi Edward seama că e aproape iarnă. Se duce în debara şi scoate geaca portocalie a lui Jordan. E mult prea mare pentru el, dar mânecile lungi ţin loc de mănuşi, iar gluga îi acoperă mai