toată faţa, ceea ce îi place. Încearcă să nu conştientizeze trecerea anotimpurilor. A trecut peste prima toamnă singur. Acum urma prima iarnă. Ziua sa de naştere, Crăciunul şi Hanukkah – familia lui le sărbătorea, într-o oarecare măsură, pe amândouă – se apropie cu iuţeală. Doctorul Mike îi spune că a trăi fără să observi că trece timpul se numeşte stare de evitare.

— E un lucru obişnuit în rândul victimelor traumelor, zice el. Pierd şirul orelor, uneori al zilelor. Îşi trăiesc viaţa, însă creierul lor pare să nu înregistreze experienţele. E ca şi cum creierul nu bagă de seamă; nu este atent.

— Mi-ar plăcea să fiu în fiecare zi într-o stare de evitare.

Doctorul Mike ridică din umeri şi zice:

— Dacă ţi-aş putea-o induce pe perioada sărbătorilor, aş face-o.

Acest gen de bunătate îl face pe Edward să vrea să plângă, însă plânsul nu-i vine uşor. Rareori a plâns din spital încoace; lacrimile par să fi rămas înţepenite în capul său, neştiind prea bine pe ce ţeavă să iasă. În locul lor, simte o durere sinusală. Acum, îşi freacă rădăcina nasului.

— Ne putem opri?

— Nu.

— Nu?

— Săptămâna trecută mi-ai spus că ar fi trebuit să supravieţuiască Jordan în locul tău. De ce crezi asta?

Tot trupul lui Edward geme, deşi din gură nu-i iese niciun sunet. Frunzele copacului din dreptul ferestrei, care la ultima programare erau de un roşu aprins, sunt acum ofilite şi contorsionate. Unele au ajuns deja pe jos.

Edward simte că doctorul Mike se uită la el.

— Pentru că.

— Pentru că ce?

De ce mă forţezi? îşi zice Edward.

Doctorul Mike îşi duce mâna la cozorocul şepcii. Edward ştie acum că nu e un semnal; doar un obicei. O face fără să gândească.

— Îmi pare rău, Edward. Dar nu te pot lăsa să te închizi în tine. Afară, în lume, da. Dar nu aici.

Aş putea să plec, îşi zice Edward. În schimb, spune, pe un ton care pare iritat:

— Jordan era o persoană reală… Ştia cine este. Oamenii îl plăceau. Întotdeauna făcea câte ceva. Ceva important. Ca de pildă la aeroport, când a ales să nu treacă prin scaner la controlul de securitate. Renunţase să mai mănânce carne…

Vocea lui Edward se stinge.

— Aveai doisprezece ani când s-a prăbuşit avionul, zice doctorul Mike. Jordan avea cincisprezece. E o diferenţă de vârstă crucială. Fratele tău a ales să nu treacă prin scaner, la controlul de securitate, când avea doisprezece ani?

Edward se gândeşte câteva clipe.

— Nu.

— Când ai cincisprezece ani, Edward, poţi să alegi multe dintre lucrurile pe care le faci. Tu ai încă numai doisprezece. Datorită faptului că ai supravieţuit în acea situaţie, eşti deja mai interesant decât fratele tău. Oamenii vor să vorbească cu tine, nu-i aşa?

Asta e adevărat. Edward merge în fiecare miercuri după-masă în biroul directorului şi, în vreme ce plimbă o stropitoare veche, albastră, de la un ghiveci la altul, domnul Arundhi îi spune denumirea şi povestea fiecărei plante. Băiatul scund din laborator i-a mărturisit, pe când disecau broaşte, că atunci când o să fie mare, vrea să ajungă cântăreţ de operă. Când a adus nişte documente la secretariat, secretara şcolii i-a spus că s-a născut în Georgia şi că, împreună cu sora ei, hrănise doi aligatori sălbatici în fiecare după-amiază, când plecau de la şcoală. „Cel mai mult le plăcea pâinea feliată”, i-a zis ea. Fata care avea dulapul lângă al lui i-a spus că are o soră de şase ani care n-a vorbit niciodată cu glas tare.

— Vor să-ţi împărtăşească ceva extraordinar despre ei, pentru că şi tu ai trăit ceva extraordinar, îi explică doctorul Mike.

Edward tace, pentru că nu are un răspuns. Doctorul i-a spus un lucru adevărat. N-o să-şi piardă timpul contrazicându-l.

Într-o după-amiază, Shay intră înapoi în şcoală să ia o carte pe care o uitase, iar Edward rămâne singur pe trotuar. Autobuzele tocmai au plecat şi parcarea e presărată cu maşini. E aproape de vacanţa de Crăciun. Edward tremură în geaca portocalie – e aşa de mare, încât lasă vântul să pătrundă prin fiecare deschizătură. Se apleacă să-şi scarpine fluierul piciorului. Cicatricea a ajuns într-o nouă fază de vindecare şi îl supără. Azi-dimineaţă, când s-a trezit, arăta ca o gură pungită. O scarpină uşurel, ca să nu rănească pielea delicată.

Chiar atunci, aude o voce de bărbat spunând:

— Bună, Edward – nu mă cunoşti, dar mă cheamă Gary.

Edward se dezechilibrează şi trebuie să facă eforturi ca să-şi revină. Când se ţine iar bine pe picioare, vede la câţiva paşi de el un bărbat între două vârste, cu blugi şi un pulover gros.

— Iubita mea era în avion.

Bărbatul clipeşte îndărătul ochelarilor. Are părul blond-închis şi poartă barbă.

— Îţi cer iertare că te deranjez, zice. Am venit aici din California. Am foarte mult respect pentru situaţia prin care ai trecut.

Edward se uită în jur. Nu e nimeni altcineva în apropiere.

— Mă întreb dacă n-ai văzut-o cumva pe iubita mea în avion. Cred că ai stat aproape de ea; am studiat diagrama. Toţi spun că ai supravieţuit datorită locului în care ai stat, iar Linda era în apropiere. Poate cu două rânduri mai în faţă. De cealaltă parte a intervalului.

Edward înghite în sec.

— Cum arăta? se aude spunând.

— Douăzeci şi cinci de ani, albă… dar poate că nu trebuie să spun asta. Am avut un profesor care spunea că e rasism să nu precizezi că cineva e alb, de vreme ce întotdeauna spunem când cineva e negru. Era blondă, zice, clipind de zor. Stai un pic, tâmpit mai sunt.

Bagă mâna în buzunar şi scoate telefonul. Derulează cu degetul pe ecranul tactil şi împinge apoi telefonul spre Edward, cu o viteză care îl face pe băiat să tresară, înainte ca privirea să i se concentreze pe fotografia unei tinere blonde. Fata zâmbeşte spre aparat. Şade pe o bancă în parc şi poartă un pulover care pare făcut din dantelă.

Edward simte cum ceva zvâcneşte înăuntrul lui. Îşi aminteşte de întrebarea doctorului Mike: Când îţi vin