amintiri, sunt din avion sau dinainte? S-a străduit mult să-şi amintească doar ce fusese înainte, însă fotografia femeii îi face să fie cu neputinţă acest lucru. Era la coadă la toaletă cu Jordan. I-a zâmbit lui Edward când a trecut de rândul lor, acelaşi zâmbet pe care îl arăta şi aparatului de fotografiat.

Gary pare mai liniştit acum, cu fotografia în mână.

— Aveam de gând s-o cer de nevastă în acea zi, spune. Voiam să aduc inelul de logodnă la aeroport.

— Am văzut-o, zice Edward, apoi încearcă să-şi dea seama ce ar vrea să audă un adult. Părea drăguţă. Părea încântată. Şi fericită.

Vede pe faţa bărbatului că a intuit corect.

— Mulţumesc, zice Gary.

Edward tremură, cu mâinile afundate în buzunarele gecii.

— Aţi bătut atâta drum până aici ca să mă întrebaţi asta?

Gary încuviinţează din cap.

— Mi-au dat concediu de la muncă, aşa că nu făceam decât să stau acasă, bând Sprite şi făcând liste cu toate întrebările la care voiam răspuns. Simţeam că-mi pierd minţile, şi mi-a dat prin cap că tu ai putea să răspunzi la una dintre întrebările mele. Aşa că m-am suit în maşină.

Asta are sens, îşi zice Edward.

— Nu ştiu dacă e nepoliticos să întreb, zice Gary şi începe iarăşi să clipească rapid. Dar mă gândeam dacă tu eşti bine.

De când s-a trezit, în spital, oamenii îl tot întreabă pe Edward dacă e bine, şi întrebarea îl deranjează de fiecare dată. Lacey, asistentele medicale, doctorii şi profesorii lui – toţi îl întreabă, cu speranţă în voce. Desluşeşte, impregnată în cuvintele lor, dorinţa ca el să zică „da”. Edward e surprins să constate că acum nu-l mai deranjează întrebarea, venind de la acest străin, în parcare. Îşi dă seama că Gary nu vrea un răspuns anume; nu aşteaptă decât adevărul, ceea ce îl face pe Edward să se simtă liber să i-l ofere.

— Nu prea, zice.

Tace un pic, apoi întreabă:

— Tu eşti bine?

Gary îl priveşte cu luare-aminte şi zice:

— Nu.

Tac amândoi pentru un moment, în aerul îngheţat.

Apoi bărbatul zice:

— Chestia e că, până s-o întâlnesc pe Linda, niciodată nu m-am gândit că o să am o viaţă normală pe uscat, şi o să mă însor. Nu voiam nimic din toate astea, înainte s-o cunosc pe ea.

Închide ochii preţ de o clipă, iar Edward observă ridurile de durere care-i brăzdează chipul lui Gary; sunt aceleaşi riduri – sculptate de pierdere – săpate în întregul sine al lui Edward, şi băiatul se cutremură recunoscându-le.

— Dar mă bucur că am vorbit cu tine. Acum, chiar în clipa asta, mă simt cel mai bine din ultimele luni.

Gary dă din cap, ca şi cum şi-ar aproba singur spusele.

— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, Edward.

Se răsuceşte pe călcâie şi se îndepărtează.

— Staţi, zice Edward.

Bărbatul se opreşte şi se întoarce spre el.

— Plecaţi înapoi în California chiar acum?

— Da, zice Gary. Studiez balenele – mă aşteaptă.

Îl aşteaptă balenele, îşi zice Edward. Şi de-abia după câteva săptămâni îl va izbi ciudăţenia acelui enunţ. Acum însă se uită după bărbat, care intră în maşină şi demarează. Când Shay iese din clădirea şcolii, merg împreună pe jos până acasă.

O să-i povestesc mai târziu despre asta, îşi zice Edward. Şi chiar o s-o facă. Însă, în drum spre casă, cicatricea pulsează, şi aerul îngheţat i se lipeşte de gâtlej. Se gândeşte la doamne blonde şi la balene şi se teme că, dacă ar încerca să-şi găsească vorbele, s-ar putea destrăma el însuşi în silabe, în particule de aer, în frigul care-l împresoară.

11.16

Cerul complet cenuşiu devine mai greu şi începe să împroaşte cu stropi de ploaie. Apa e uşoară, incoloră, ciocănind în fuzelajul avionului. În cockpit sunt activate ştergătoarele de parbriz, iar pe micile hublouri ovale care se înşiruiesc de-a lungul avionului curge apa. Ploaia nu pune probleme unui avion de pasageri, însă faptul că stropii izbesc în geamuri la altitudinea maximă de zbor înseamnă că norii de ploaie de astăzi sunt neobişnuit de înalţi şi de denşi. De obicei, norii plutesc între şase sute şi patru mii cinci sute de metri înălţime. Avioanele zboară între nouă mii şi douăsprezece mii de metri altitudine. Spaţiul cosmic începe de la o sută de mii de metri.

Pasagerii îşi îndreaptă atenţia asupra vremii. Stropii de ploaie şi cerul mohorât îi fac pe unii somnoroşi, şi închid cărţile din care se străduiau să citească. Se uită urât la scaunele lor, ca şi cum ar spera să descopere un buton magic care ar putea să transforme locul îngust, chinuitor, în ceva care să semene cu patul lor de acasă.

Benjamin închide ochii şi nu se mai împotriveşte amintirii. Pare că se dă bătut, şi urăşte să se dea bătut, dar e în acelaşi timp epuizat şi treaz ca după şase căni de cafea, şi n-are unde altundeva să-şi poarte gândul. Familia din partea cealaltă a intervalului a amuţit; tatăl doarme.

A fost linişte o lună întreagă înainte de încăierare, ceea ce însemna că toată lumea din tabără se urca pe pereţi de plictiseală. Armele fuseseră curăţate şi răscurăţate; se jucau jocuri video la orice oră din zi şi din noapte: băieţii chiar aşteptau cu nerăbdare să fie în patrula de la miezul nopţii, doar ca să aibă ceva de făcut. Erau zvonuri despre un atac al afganilor, dar nu s-a produs, şi Benjamin s-a pomenit că stătea la marginea taberei, scrutând pădurea şi luând copacii drept oameni. Când bătea vântul, ramurile fluturau ca nişte braţe, iar el îşi înşfăca puşca.

El, Gavin şi încă un alb, căruia toată lumea îi zicea Jersey, erau în patrula de la sfârşitul după-amiezii. Fuseseră mai multe zvonuri în acea zi, de data asta despre trei grupuri care îşi uneau forţele pentru o ambuscadă. La popotă se terminaseră fructele şi legumele şi cei de la aprovizionare n-aveau să vină decât a doua zi dimineaţă, iar Benjamin avea senzaţia că e făcut din fulgi de porumb vâscoşi, terci de ovăz şi hamburgeri. Îşi simţea ciudat limba în