— Nu mai ofta, a zis Gavin. Mă faci să mă îngrijorez.

— Nu oftez.

Benjamin a fost surprins de comentariu, de parcă Gavin i-ar fi spus că se scobeşte în nas.

— Tacă-ţi dracu’ fleanca, a zis Jersey.

Era tipul care nu ştia niciodată ce să spună şi ajunsese la concluzia că tacă-ţi dracu’ fleanca e o alegere lipsită de riscuri. O repeta pe diferite tonuri, în funcţie de ocazie: sincer, ironic, furios. De data asta suna plictisit.

— Ba oftai, a zis Gavin. Toată ziua ai oftat. Când te spălai pe dinţi, de dimineaţă, oftai în oglindă.

Benjamin s-a oprit din mers. I-a aruncat lui Gavin privirea despre care ştia, din experienţă, că bagă în toţi sperieţii aproape pe orice. O învăţase de la Lolly; a văzut-o aruncându-i-o lui Luther Nebunu’ din vecini. Nu văzuse niciodată acea privire pe faţa sa, dar ştia că e rea şi ameninţătoare. Era o privire care punea capăt conversaţiilor.

— N-am oftat.

Jersey a fluierat, a doua dintre cele trei reacţii ale sale de bază. Repertoriul lui complet pe tema „nu vreau decât să ajung viu la sfârşitul acestei misiuni” era: tacă-ţi dracu’ fleanca, un fluierat nu prea puternic şi jigodie.

Gavin n-a părut intimidat.

— Ai oftat.

Benjamin şi Gavin s-au înfruntat din priviri, iar cuvântul oftat plutea în aer ca o bulă dintr-o bandă desenată. Benjamin ar fi băgat mâna-n foc că n-a oftat. Dacă ar fi oftat vreodată, şi nu era sigur că o făcuse, ar fi fost în singurătate.

— Ce-ai spus?

— Hei, jigodiilor, a zis Jersey, pe un ton împăciuitor.

— Am spus că ai oftat. Poate că erai trist.

Gavin a lovit cu bocancul în pământ. Nu mai plouase de săptămâni întregi. Erau asediaţi de o pace secetoasă.

— La urma urmei, e al dracului de jalnic pe aici.

Benjamin a simţit că e inundat pe dinăuntru de aburi roşii, ca un motor defect. A întins brusc mâinile spre Gavin, l-a înşfăcat de cămaşă şi l-a azvârlit pe jos. Soldatul a zburat destul de departe, apoi s-a rostogolit şi s-a oprit. Nu mai avea ochelarii. Gavin s-a ridicat greoi, după care a luat poziţia unui sprinter şi s-a repezit la Benjamin. Se mişca precum o mică locomotivă. L-a izbit pe Benjamin în stomac, tăindu-i răsuflarea.

Benjamin a tras aer în piept, nevenindu-i să creadă. Undeva, într-un ungher îndepărtat al minţii lui, şi-a zis că s-ar putea să viseze. În vis, se făcea că se împleticea spre Gavin, îl sălta şi dădea cu el de pământ. S-a auzit o bufnitură când capul lui Gavin s-a izbit de sol.

Aflat de acum departe, Jersey răcnea:

— Jigodiilor! Veniţi naibii încoace – Stillman îl omoară pe Gavin!

Benjamin a plonjat ca un jucător de baseball spre a patra bază. L-a ţintuit pe Gavin de pământul uscat. S-a uitat fix la el şi a încercat să găsească nişte cuvinte potrivite. Cuvinte care să-l intimideze, să-l facă să-şi ceară iertare. Să-l facă să admită că el, Benjamin, nu oftase, n-ar fi oftat niciodată, dar niciodată.

S-a uitat fix în ochii albaştri ai lui Gavin şi la bărbia lui proaspăt rasă, iar fierbinţeala roşie dinlăuntrul său s-a transformat în ceva nou. Ceva puternic, ceva ce nu putea să controleze. Era ca şi cum un zid interior ar fi explodat în pietre şi pietricele de toate mărimile. Fiecare piatră era o dorinţă; el însuşi era o plajă de nevoi arzătoare, aprige. Voia salate proaspete şi tenişi frumoşi şi să se termine odată cu frica asta permanentă de moarte, şi voia să atingă obrazul lui Gavin ca să vadă cât de catifelat este. Putea face asta. A auzit tropotul bocancilor zguduind pământul, la apropierea soldaţilor. Benjamin s-a aplecat în faţă; era la doar câţiva centimetri de chipul lui Gavin.

Dacă ceilalţi nu l-ar fi tras pe Benjamin de pe Gavin în clipa aceea, ar fi făcut ceva ciudat. O ştia şi, judecând după faţa lui Gavin, o ştia şi el. Benjamin s-a ridicat iute, s-a silit să arboreze o expresie ameninţătoare şi s-a îndepărtat. A stat ascuns în pădure ore întregi, tremurând. Când s-a furişat în patul său, după miezul nopţii, a auzit pe cineva şoptind în cortul întunecat: poponar. După două săptămâni, pe când mergea la câţiva paşi în spatele celorlalţi camarazi din patrulă, nedormit, a fost împuşcat dintr-o parte.

Bărbatul din partea cealaltă a intervalului vorbeşte cu Crispin, ceea ce constituie o scenă neplăcută.

— V-am citit cartea, zice tipul. Chiar v-am văzut vorbind la turneul de lansare. Aţi venit la noi la facultate. Eraţi un adevărat star rock, domnule.

Crispin încuviinţează din cap. Pentru el, prizonier acum în acest trup, e uluitor că obişnuia să facă turnee prin ţară şi să strige cu patos de pe scenă discursuri despre angajarea oamenilor potriviţi, eliminarea balastului, păstrarea mobilităţii unei afaceri în creştere. A fost o vreme când, ca să ajungă să ţină acele cuvântări, trebuia să-şi croiască drum prin mulţimi de oameni care pichetau. Bărbaţi şi femei agitau în aer pancarte pe care stăteau scrise sloganuri ca: Oamenii sunt mai importanţi decât profitul şi E posibilă o altă lume şi Nevoile oamenilor, nu lăcomia corporaţiilor. Numai minciuni sforăitoare, evident. Erau imbecili incapabili să vadă perspectiva de ansamblu. Louisa se distra trimiţându-i prin poştă articole scandaloase, decupate din ziare. Fiecare bilet începea cu Dragă Ticălosule.

Puştiul ăsta se uită la el cu o privire pe care Crispin o recunoaşte – la naiba, cu o privire pe care el însuşi a inventat-o. Înseamnă Sunt flămând, disperat şi mai deştept decât tine, aşa că piei din calea mea. Acea privire îl epuizează acum; mai face o gaură în cauciucul lui deja spart.

— Câte foste neveste ai? îl întreabă Crispin.

Ochii puştiului se întunecă.

— Una. Ştiu că aveţi patru.

— Încearcă să rămâi la una, zice. Una şi bună. Cu patru devine costisitor. Încearcă să-ţi faci rânduială mai devreme, nu mai târziu.

Bătrânul tuşeşte, apoi coboară vocea.

— Eu sunt singur în avionul ăsta cu o asistentă medicală, fir-ar să fie.

Puştiul