— Pare să vă meargă bine, zice puştiul, trântind o minciună afurisită, atât de evidentă.

Crispin îi întoarce minciuna, cu toate că ar vrea să închidă ochii şi să se odihnească. Nu i-a dispărut spiritul de competiţie şi nu vrea ca puştiul ăsta cu caş la gură să creadă că el e complet depăşit de situaţie.

— Şi tu pari să te descurci bine cu stewardesa.

Ochii puştiului se luminează ca un pom de Crăciun; Crispin a apăsat pe butonul potrivit.

— Credeţi?

Crispin dă din cap că da.

— Joacă-ţi bine cărţile şi s-ar putea să fie fosta soţie numărul doi.

Puştiul râde, şi sunetul e surprinzător de familiar. E sunetul pe care Crispin obişnuia să-l audă când deschidea uşa casei, după douăsprezece ore petrecute la muncă. Hohote de încântare sau de triumf venind din bucătărie, din dormitoare, din camera de joacă. Unul sau altul dintre copii îşi dădea seama că a venit tati şi se repezea la el. Curând, toţi erau ţintuiţi pe podea, o harababură de braţe şi picioare goale şi burtici, şi râsul suna ca o orchestră, cu toate notele de bucurie cântate deodată. Biletele de la Louisa cu Dragă Ticălosule au început să vină mai târziu, când casa era tăcută în fiecare seară, iar el locuia singur cu o nouă nevastă.

Jordan se uită la fratele său. Eddie îşi apasă mâna pe hubloul împroşcat de ploaie, o ţine acolo o vreme, apoi şi-o retrage. Repetă mişcarea de mai multe ori. Jordan se uită la ceas. Tatăl i l-a dat când a împlinit treisprezece ani şi are mai multe cadrane mici, cu diferite măsurători, printre care şi sutimile de secundă. Jordan îşi cronometrează fratele timp de trei minute.

— Ce mama dracului? zice.

Tatăl lor doarme. Dacă ar fi fost treaz, s-ar fi plâns de limbajul lui Jordan. Bruce le-a spus băieţilor că nu-l deranjează înjuratul, dacă e folosit într-un scop bun. Jane a nimerit odată la o conferinţă pe acest subiect, în care Bruce spunea: „Dacă eşti furios şi ţi-ai epuizat argumentele raţionale, dar vrei în continuare să transmiţi o emoţie puternică, poţi să zici îmi bag p… Însă nu sunt de acord cu folosirea acestor vorbe de impact ca umplutură, ca atunci când oamenii zic: Ce p… mea faci? Asta e lene. Cu ce e de folos p… în acea propoziţie?” Jane, aflată în cadrul uşii, şi-a dres glasul şi a zis: „Scuze, e ok să zici îmi bag p…?”

Eddie pare surprins. Îşi lasă mâinile să-i cadă în poală.

— Ce-i? zice.

— Cum ai făcut asta?

— Ce anume?

— Ai ţinut mâna pe geam exact douăzeci de secunde, apoi ai luat-o de acolo timp de zece secunde. Şi apoi ai repetat operaţiunea de câteva ori exact la fel, n-ai greşit nici măcar cu o secundă. N-au fost niciodată douăzeci şi una sau unsprezece.

— Hmm, zice Eddie. Nu ştiu. Nu m-am gândit la asta, am făcut-o, pur şi simplu.

Jordan îşi priveşte fratele, care pare obosit. Niciunul dintre ei n-a dormit ca lumea de săptămâni întregi. Nu mai fuseseră în California şi, în afară de câteva vacanţe educative la câmpurile de luptă din Războiul Civil şi alte locuri istorice, n-au mai dormit altundeva decât în paturile suprapuse din dormitorul lor din New York.

— Trebuie să aibă de-a face cu cântatul la pian.

Eddie zâmbeşte un pic. Pianul este scuza, sau exemplul, la care recurge adesea Jordan, probabil pentru că îl deranjează faptul că n-are ureche muzicală. Frăţiorul său, o ştie, aude muzică în fiecare oră în care nu e adormit. Toată muzica pe care a compus-o Jordan e bombastică şi iritantă – bătându-şi joc de propria lipsă de aptitudini. A fost şi mai enervat când şi-a dat seama că tatăl ştia ce face el. Bruce a spus într-o după-amiază, uitându-se peste umărul lui Jordan, în vreme ce scria o compoziţie: „Toate motivaţiile sunt valabile dacă produc un lucru bun, fiule. Şi frustrarea poate să fie un factor motivaţional puternic”.

Ceea ce înţelege acum, pentru prima dată, este că niciuna dintre compoziţiile sale n-are vreo valoare. Eddie e cel cu talentul. Eu sunt cel cu mânia, îşi spune în sinea lui.

— Ochii tăi arată ciudaţi şi strălucitori, zice Eddie.

— Du-te naibii.

— Hei, zice Bruce, ridicându-se de pe spătar, din somn, ca o morsă surprinsă. Hei, ce se întâmplă aici?

Fraţii continuă să se uite unul la altul. Înăuntrul lui Jordan se aşterne pacea. Schimbarea e bruscă, dar bine-venită. Vrea, dintr-odată, să se aplece în faţă şi să-i şoptească lui Eddie la ureche toate amănuntele despre relaţia sa cu Mahira. De câteva săptămâni vrea să facă asta; nu i-a mai ascuns până acum nimic fratelui său, şi acesta este un secret care i-a conturat viaţa de zi cu zi şi i-a orientat gândurile. Dar, cumva, de la primul sărut, secretul a acţionat ca un opritor. A creat un spaţiu între el şi Eddie, acolo unde n-a existat niciodată vreunul.

Jordan vrea să-şi facă palmele căuş în jurul urechii lui Eddie şi să înceapă să vorbească, dar nu deschide gura. El şi fratele său se îndepărtează, şi ştie că separarea, oricât de mică ar fi, îi doare pe amândoi. Sunt doi ţânci tăvălindu-se pe covor, apoi doi băieţi care se transformă în bărbaţi. O masă amorfă, apoi doi bolovani, în colţuri opuse ale încăperii.

— Ei, tată, zice Eddie, şi vocea îi sună compătimitor, ca şi cum ar alina un copil care n-ar putea nicicum să înţeleagă. Suntem bine.

Pe 1 ianuarie, Edward pune pe el cât de multe haine de-ale lui Jordan poate: flanelă, indispensabili, şosete, tricou cu mânecă lungă, tricou cu mânecă scurtă, bluză de trening cu fermoar, căciulă de lână, tenişi Converse roşii, prea mari. Când intră în bucătărie, Lacey şi John sunt cu spatele la el. Stau la fereastră, vorbind cu voci scăzute. Scăzute, dar nu calme. Voci agresive, hotărăşte Edward, în mintea lui. Tonul lui Lacey