— Nici măcar n-ai întrebat dacă vreau să vin la audiere.

— Nu mi-a dat prin cap, zice John. Vrei?

O clătinare puternică din cap.

— Nici măcar nu ştiu dacă el vrea să fie acolo, de fapt. E vorba despre tine, şi nu-i sănătos. De ce te duci tu?

John se sprijină de blatul din bucătărie, ca şi cum ar avea nevoie de un sprijin solid.

— E responsabilitatea mea să adun toate informaţiile, ca să-l pot proteja. Trebuie să ştiu ce i se pregăteşte. Dacă nu ştiu totul…

— Şi pe mine ai spus că mă protejezi. Anul trecut, zice Lacey, cu răsuflarea întretăiată. Ceea ce, în esenţă, a însemnat n-ai mai vorbit cu mine până n-am fost de acord să încetez.

— Asta e altceva. Atunci n-au fost informaţii, nu exista un motiv pe care să-l putem cunoaşte. Ei nu ştiau de ce corpul tău nu acceptă bebeluşul. Însă aici există informaţii care pot fi cunoscute. De aceea, cei de la NTSB{14} organizează o audiere. Tace un pic, apoi zice: Am vrut să încetezi pentru că doctorul a zis că ai putea să mori.

— Am încetat.

— Doar din cauza celor întâmplate.

— Dar protecţia ta nu m-a ajutat.

Lacey rosteşte tăios ultimul cuvânt, apoi se întoarce iute şi îl vede pe Edward în uşă.

— Dumnezeule! zice. Ai dormit bine?

Falsa strălucire de pe faţa mătuşii îl face pe Edward să se simtă groaznic. Încuviinţează, cu toate că n-a dormit bine. Niciodată nu doarme bine, şi ea probabil că ştie asta, dar vrea ca totul să fie diferit în acest moment, şi el vrea s-o ajute.

— John, zice Lacey, vezi câte haine poartă?

John se cutremură, ca un robot de jucărie care iese din starea de dezactivare. Intră în joc, dar vocea lui nu este încă perfect calibrată.

— Poate că pleacă într-o expediţie.

E prima zi a unui an pe care părinţii şi fratele meu nu l-au mai apucat. Nu ştiţi asta? îşi spune Edward. Se uită atent de la mătuşă la unchi şi vede că nu şi-au amintit. Nu le-a venit acest gând. Ceea ce înseamnă că e singur, patinând pe o gheaţă neagră, formată doar sub picioarele sale.

— De fapt, voiam să vorbim cu tine, zice John. Să-ţi transmitem nişte veşti de la avocaţi.

Lacey stă la fereastră, ţinând în mână un ou fiert tare; John e lângă calendarul de pe peretele opus. Din punct de vedere geometric, în această încăpere sunt în mijlocul disputei lor, îşi zice Edward. Simte cum se încovoaie, ca un braţ sau un picior firav, sub o povară.

— Vrei o felie de pâine prăjită? întreabă Lacey.

— Nu, mulţumesc.

— Aşadar, avocaţii, zice John. Cea mai mare parte a procedurilor logistice cu companiile de asigurări, la plural, au fost finalizate, zice unchiul, cu o grimasă. Majoritatea familiilor victimelor vor primi în jur de un milion de dolari, ca recunoaştere a pierderii şi suferinţei lor. Tu vei primi cinci milioane, pentru că… Se opreşte o secundă. Tu primeşti mai mult. Banii vor fi depuşi pe numele tău într-un fond până la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani.

Lacey pune oul pe masă şi-l loveşte de două ori. Edward vede crăpăturile fine răspândindu-se în coajă.

— Discuţia asta îmi aminteşte de spital, zice ea. Şi atunci totul suna absurd.

— Sunt o grămadă de bani, zice John.

Edward se apleacă uşor pe spate, de parcă banii ar fi fost îngrămădiţi pe masă, în faţa sa. Îşi aminteşte şi de spital – de şoseta viu colorată ridicată, de o voce joasă ce umplea aerul şi de nedumerirea cu privire la motivul pentru care preşedintele Statelor Unite a crezut că ar fi o idee bună să poarte o conversaţie cu un băiat abia picat din cer.

— Ceea ce îţi recomand, zice John, e să nu te mai gândeşti la ei. De-abia ai împlinit treisprezece ani.

Au marcat momentul cu câteva săptămâni înainte, mâncând tort. A fost o sărbătorire liniştită; nimeni n-a cântat „La mulţi ani”, deoarece Edward i-a implorat din priviri să n-o facă. Dacă momentul trebuia cumva marcat, atunci să fie rapid şi în surdină.

— Mai sunt opt ani până împlineşti douăzeci şi unu, şi banii nici nu s-au concretizat încă. Mai e o perioadă de birocraţie prin care trebuie să trecem. Voiam doar să ştii, în cazul în care pomeneşte cineva de audierea organizată de NTSB.

John unge cu margarină o felie de pâine prăjită.

— Nu că m-aş aştepta s-o facă cineva, dar nu voiam să fii luat pe nepregătite.

— Nu-i vreau, zice Edward.

— Te înţeleg, zice Lacey. Ai nevoie de ajutor la împachetat pentru drumul la Washington?

Shay îi ţine companie cât împachetează, deşi, pe o parte, regretă prezenţa ei. Ea vrea să discute despre audiere, şi el nu vrea. A hotărât de câteva luni că vrea să meargă, dar nu vrea să se gândească la asta. Du-te, nu gândi, repetă o voce neanderthaliană din creierul său, ori de câte ori începe să asimileze vorbele ei.

— O să fie ca scena procesului din film, zice ea. În care este dezvăluită identitatea ucigaşului.

— Nu tocmai.

Edward a înşirat pe canapea toate tricourile fratelui său. Alege două şi le îndeasă în geantă.

— Vor explica de ce s-a prăbuşit avionul, nu? Au cutia neagră, aşa că ştiu tot ce s-a întâmplat.

Eu am fost în avion, îşi zice el, în sinea lui. Şi acesta este primul moment în care îşi dă voie să se plaseze acolo, pe scaun, lângă fratele său. E doar un gând fulgerător, pentru o fracţiune de secundă, dar prezintă scena avionului: cerul, aripa, ceilalţi pasageri.

— Doamne, cât mi-aş dori să pot veni, zice ea. Ştii că toate rudele vor fi acolo. Ar putea fi şi Gary. Cicatricea ta o s-o ia razna, se entuziasmează ea şi îşi încleştează mâinile. N-aş fi surprinsă să vezi cine ştie ce semn al puterilor tale. O să fii aproape de rămăşiţele avionului şi o să afli adevărul. E ca şi