În şedinţa din acea săptămână, doctorul Mike îi spusese:

— Pari cu gândurile în altă parte, Edward. Ştii că nu trebuie neapărat să mergi la Washington, da?

Edward i-a răspuns într-un limbaj pe care ştia că doctorul Mike l-ar înţelege:

— Vreau să merg.

Chiar dacă vreau nu era cuvântul potrivit. Edward nu ştia sigur decât că a zis că o să meargă, aşa că se duce.

— Fii foarte atent, zice Shay. Ia notiţe, dacă poţi. Trebuie să ştiu totul, ca să te pot ajuta.

Edward aprobă din cap.

— Nimeni de acolo nu-ţi poate face rău, zice Shay. Nimeni nu-ţi mai poate face rău vreodată. Ai pierdut deja totul, nu-i aşa?

Asta îl face pe Edward să tresară în adâncul sufletului.

— Nimeni nu-mi mai poate face rău vreodată? rosteşte el, cu glas şovăielnic.

— Corect, zice Shay.

Îl bate pe spate chiar înainte ca el şi John să plece, ca un colonel trimiţând un soldat în bătălie. Lacey îi urmează până la maşină şi, când John intră în casă pentru un minut, îl îmbrăţişează strâns pe Edward.

— Ţine-mi pumnii. Azi am un interviu pentru o slujbă, zice Lacey şi zâmbeşte, dar, în rest, expresia ei e neliniştită. La un moment dat trebuie să fac ceva cu zilele mele, nu? Toţi trebuie să facem.

— Îţi ţin pumnii.

— Trebuie să mă simt curajoasă, aşa că port una din bluzele mamei tale. Vreau să fiu mai puternică, Edward. Pentru mine şi pentru tine.

Edward nu băgase de seamă, dar acum vede că Lacey poartă o bluză cu trandafiraşi, pe care mama lui o purta cel puţin o dată pe săptămână la serviciu. Aerul familiar al acelui articol vestimentar îi taie răsuflarea pentru o clipă, şi simte o străfulgerare de mânie – nu-i a ta, ea mamei mele! Însă mânia se topeşte aproape instantaneu. Şi el poartă hainele fratelui său, deci, cum ar putea spune că e greşit ca Lacey să le poarte pe cele ale surorii sale? De asemenea, ideea că purtarea bluzei îi insuflă lui Lacey o parte din curajul mamei lui i se pare interesantă. Îl face pe Edward să se întrebe lui ce anume îi insuflă purtarea hainelor lui Jordan. Nu s-a gândit la asta până atunci; tenişii roşii, hanoracul, pijamaua au fost doar o modalitate de a-şi ţine fratele aproape. Chiar în clipa asta, poartă jerseul cu dungi albastre al lui Jordan, iar Lacey poartă bluza mamei lui. Când Lacey îl trage spre ea pentru o ultimă îmbrăţişare, îşi zice: Cine suntem noi? Se desprinde din îmbrăţişare şi din încurcătura aceea Jane, Jordan, Jane, Jordan şi aproape că se aruncă în maşină.

Drumul durează patru ore îndelungate şi presupune o înşiruire de şosele cenuşii.

Când trec de Princeton, John aruncă o privire la ceas şi zice:

— Mătuşa ta e chiar acum la interviu. Ar trebui să gândim de bine.

Edward se foieşte sub centura de siguranţă, căutând o poziţie mai confortabilă.

— Vrei să se angajeze?

— Vreau să fie fericită. Şi tu o duci mai bine, nu? Aşa că n-are motiv să stea acasă tot timpul.

O duc mai bine? repetă în gând Edward. Întrebarea pare că nu poate să capete un răspuns, şi şi-l aminteşte pe tatăl său corectându-i o lucrare scrisă şi spunând: Trebuie să-ţi precizezi termenii. Ce înseamnă mai bine? Mai bine decât ce?

Copacii sunt despuiaţi de frunze; cerul e lipsit de culoare. Există o serie de indicatori care avertizează că ies din New Jersey şi apoi unul care îi informează că se află în Delaware. John îl lasă pe Edward să aleagă musicalul de pe Broadway pe care să-l asculte. Edward se uită lung la listă, încercând să-şi dea seama care ar putea fi mai puţin siropos şi neplăcut.

— Rent?

— Excelentă decizie, zice John, şi restul drumului ascultă amândoi cum tinerii artişti săraci îşi zbiară sentimentele.

În noaptea aceea împart o cameră la hotel, unde Edward stă culcat în întuneric şi îl ascultă pe unchiul lui sforăind. Trupul l-a durut tot timpul drumului cu maşina, ca şi cum gravitaţia l-ar fi apăsat mai mult decât de obicei. A sperat că senzaţia va înceta când maşina se va opri, şi pentru o vreme aşa a fost, dar în întuneric a revenit. Edward se zvârcoleşte sub cearşafurile ca hârtia. Senzaţia îi aminteşte de momentul în care a ieşit din spital, iar trupul îl durea într-un fel nou, pentru că s-a dovedit că spitalul fusese un exoschelet şi fără el era vulnerabil. Îşi apasă mâinile pe frunte, încercând să folosească presiunea împotriva presiunii. E într-un pat de hotel, într-o beznă stranie, ascultând huruitul unei aeroterme, amestecat cu şuierăturile unchiului. Edward se simte dezrădăcinat, ca şi cum ar putea fi oriunde în spaţiu, oriunde în timp, şi acest oriunde e înspăimântător. Când izbuteşte să adoarmă, trupul îl ejectează înapoi în starea de veghe, în plin atac de panică: Unde mă aflu?

Dimineaţa, în vreme ce-şi mănâncă fulgii de ovăz, John spune:

— Cred că ar trebui să avem un semnal, în cazul în care ai vrea să pleci în mijlocul audierii. Putem pleca oricând doreşti.

— Un semnal?

Se gândeşte la doctorul Mike, cu şapca lui de baseball.

— Ai putea să zici: E cald aici. Dacă spui asta, plecăm.

— Şi dacă este chiar cald acolo?

John se uită la el.

— Atunci nu comenta nimic pe tema asta.

— A, bine. Bună idee.

Audierea are loc în sala de conferinţe din sediul NTSB, situat în centrul Washingtonului. Ei parchează la câteva străzi distanţă, din cauza drumurilor închise.

— Trebuie să fie o zonă de construcţii, zice John în vreme ce merg pe jos.

Când ajung pe acea stradă, traficul pietonal e mai intens şi trebuie să-şi croiască drum printr-un grup de oameni.

— Ce crezi? zice John, părând să se întrebe pe sine.

Lui Edward i se ridică părul pe braţ. Dar, înainte să apuce să-şi dea seama de ce, un bărbat – mirosind a aftershave înţepător – se răsuceşte spre el şi spune, politicos:

— Pot să-ţi ating braţul o secundă? Soţia mea