Primul gând al lui Edward e că bărbatul minte. E doar un om de pe un trotuar, care îi toarnă baliverne. Dar o altă persoană, simţindu-se, parcă, descătuşată de vorbele bărbatului, i se adresează la rândul său:

— Bună, Edward. Scuze că te deranjez, dar mă întrebam dacă n-ai văzut-o cumva pe sora mea?

E o femeie, şi îi arată telefonul, pe ecranul căruia se află fotografia unei brunete zâmbitoare, cu păr cârlionţat.

— Ăă, zice Edward, cu voce cântată, ca şi cum ar încerca să facă silaba aceea să sune a răspuns.

— Numele ei e Rolina… zice femeia.

Alt telefon îi este vârât în faţă, cu toate că din altă direcţie, cu imaginea unui asiatic de vârstă mijlocie. Un tip cu ochi albaştri, cu aspect neîngrijit, îi arată fotografia printată a unei bătrâne cu bucle albe şi un zâmbet iritat.

— Mama mea îţi pare cunoscută? zice.

Edward îşi îndreaptă privirea încotro arată ei. Ecrane, chipuri. Ar trebui să răspund, îşi zice, dar nu poate. Are impresia că a uitat limba engleză.

Aude – cuvintele se aştern unul peste altul – fată, mamă, văr, amic, iubit.

Cineva zice:

— Vreau să fac un documentar despre supravieţuitori unici. Pot să-ţi iau un interviu?

John îl apucă pe Edward de braţ şi îl trage spre dreapta, într-o curăţătorie chimică. Apoi încuie uşa.

— Am sprijinul celor de la Kickstarter{15}! strigă tipul prin geam.

— Hei! zice bărbatul de dincolo de tejghea, însă tace când vede aparatele de fotografiat şi feţele din vitrină. E unul din voi celebru? Trebuie să fiţi celebri. Sunteţi în filme?

Edward se întoarce cu spatele la vitrină.

— Pot primi un autograf să-l pun pe perete?

— Nu prea cred, zice Edward.

John sună persoana de contact de la NTSB şi un agent de securitate vine la curăţătorie, îi scoate pe uşa din spate şi face un scut uman între Edward şi mulţime. Mâini trec pe lângă agent şi îi ating braţul, umărul. Alte ecrane de telefon, alte fotografii cu bărbaţi şi femei. E bombardat din toate părţile de nume.

— Cum te-ai simţit când te-ai îndepărtat de avion? zice cineva.

O doamnă cu puternic accent sudist recită Bucură-te, Marie, singura rugăciune pe care Edward o ştie pe de rost. O femeie care trăia pe stradă şi era nelipsită de la locul lor de joacă din New York striga rugăciunea aceasta, cât era ziua de lungă, de pe banca ei preferată. Uneori, Jordan se apropia pe furiş de Eddie, în vreme ce lucra la o ecuaţie sau citea, şi îi intona la ureche: Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine. Edward îşi aminteşte când s-a întâmplat asta ultima dată, cu fratele său strigând rugăciunea, şi cum şi-a scos tenisul şi l-a aruncat în spinarea lui Jordan care a luat-o la fugă, şi i-a pufnit pe amândoi râsul.

O voce din spatele lui Edward zbiară:

— Nimeni n-ar fi dat o ceapă degerată pe puştiul ăsta dacă era negru. Vă daţi seama, oameni buni? Ei cred că e a doua venire a lui Iisus numai pentru că-i alb!

Agentul de securitate deschide uşa. John e în faţă, aşa că intră primul. Chiar înainte ca Edward să intre, agentul se apleacă spre el şi zice:

— Bate palma, amice. Super şmecher, să supravieţuieşti acelei prăbuşiri. Şme-cher.

Edward bate palma cu bărbatul – pentru că nu ştie ce altceva ar putea să facă – şi intră în clădire. Uşa bej de metal se închide în spatele său. Se ţine după unchiul lui şi după alt agent de securitate, pe două coridoare pustii. Agentul arată un şir de scaune pliante de pe o parte a holului, le spune să aştepte şi se face nevăzut. John şi Edward se aşază. Nu mai răsună paşi, aşa că Edward ascultă zgomotul răsuflării lor. John pare să inspire şi să expire cu o încetineală deliberată, ca şi cum ar vrea să-i liniştească pe amândoi. Shay s-a înşelat, îşi zice Edward. Poate fi rănit. Aşa.

— Suntem în siguranţă aici, zice John. Suntem la subsol. Audierea se ţine la etajul doi. Imediat după colţ e ascensorul de care avem nevoie.

Oferă această informaţie utilă cu atâta uşurare, încât Edward îşi dă seama că informaţiile sunt lucrurile preferate ale unchiului. Pentru John, datele, statisticile şi sistemele ţin lumea în echilibru.

— Audierea, presupunând că începe la ora stabilită, va fi peste zece minute, continuă unchiul. N-am întârziat. Mi s-a spus că de obicei durează o oră. Maximum nouăzeci de minute.

— Nu merg la audiere, zice Edward.

— Cum adică?

— Nu vreau. Am crezut că vreau, dar m-am înşelat.

— Edward? zice John.

Băiatul ar vrea să-i ofere unchiului o explicaţie, dar nu prea ştie ce să spună, căci dacă spune că ceva dinăuntrul lui s-a schimbat, o astfel de afirmaţie l-ar alarma pe John. Cu toate că este adevărat. A început de ieri, în maşină: a simţit cearşaful neted cum se destramă. Când mergea prin mulţime, s-au desprins şi ultimele fire. Bucură-te, Marie, cea plină de har. Edward îşi dă seama că n-a reuşit niciodată să se imagineze în sala de audieri. Să fi ştiut tot timpul că n-o să participe? Dacă-i aşa, atunci de ce a venit aici?

Simte o nouă conştienţă, o nouă stare de veghe. Se localizează pe sine ca un punct negru pe o hartă, în această clădire, la acest etaj, pe acest scaun de metal, cu mâinile pe genunchi. Se află, fără îndoială, la Washington, Districtul Columbia, un stat care nu e, de fapt, un stat. Şade lângă unchiul său. Edward înţelege – cunoaşterea vine cu o nonşalanţă surprinzătoare – adevăratul motiv pentru care nu doarme în casa mătuşii şi a unchiului. Nu poate suporta să trăiască împreună cu o figură maternă care nu este mama sa şi cu o figură paternă care nu este tatăl său. A avut versiunile autentice şi le-a pierdut. De asemenea, e prea greu să încerce să se prefacă a fi copilul lui John şi Lacey, când copiii lor adevăraţi n-au izbutit să vină pe lume,