Edward se apleacă în faţă şi îşi prinde fruntea în palme. Îmi pare rău, îşi îndreaptă el gândul spre unchiul său.

John îşi drege glasul şi spune:

— Astăzi la audiere se vor anunţa informaţii publice. Va fi pe internet şi peste tot. Voiam să adun eu mai întâi şi să iau notiţe pentru cazul în care ai avea întrebări. Dar acum, dacă vrei să plecăm, e în ordine.

— Tu ar trebui să mergi la audiere, zice Edward. Aş putea avea întrebări. Shay mi-a cerut să iau notiţe, aşa că ai putea s-o faci tu. Eu pot să aştept aici. Paznicul e la uşă. O să fie bine.

John se uită la el, cu ochi mari.

— Uite ce-i, zice, mătuşa ta credea că e o greşeală să te aduc aici, cu toate că tu ai zis că vrei să vii. Ar fi trebuit s-o ascult. Sunt prea încăpăţânat.

Lui Edward nu-i place că unchiul pare foarte, foarte supărat pe el însuşi.

— Audierea e pe cale să înceapă. Ar trebui să mergi, fără îndoială, îi zice el.

— Te-ai simţi mai bine dacă m-aş duce la audiere decât dacă nu m-aş duce?

— Da.

Când John pleacă, Edward rămâne nemişcat pe scaunul tare. Simte în jurul taliei centura de siguranţă din avion. Are mâinile reci, aşa cum erau când îşi apăsa palma pe hubloul ud. Îşi aminteşte că apăsa geamul, apoi îşi retrăgea mâna. Edward simte alături căldura trupului fratelui său. Nu pare o amintire. Simte strânsoarea centurii de siguranţă în jurul taliei, în vreme ce stă pe scaunul pliant.

Edward simte bătăile de inimă ale mamelor, taţilor, fraţilor şi surorilor, soţilor şi soţiilor, verilor şi verişoarelor, prietenilor şi copiilor de la etaj. Trupul său se sincronizează cu tristeţea lor. E bucuros că a rămas la subsol. Ceilalţi bat cu pumnii în hublourile avionului, şi Edward e aici, jos, pentru că nu-i de-al lor. E de-al morţilor, de-al celor care nu s-au arătat, cei care ştiu totul şi nimic.

După o oră aude paşi adevăraţi, ridică privirea şi îşi vede unchiul venind grăbit spre el.

— Audierea tocmai s-a încheiat, îl anunţă John, privind peste umăr. Ar trebui să plecăm imediat. O să ne întâlnim cu paznicul de la uşa laterală. Au venit sute de oameni, prea mulţi ca să încapă în sală.

Edward încuviinţează din cap, pentru că i se pare adevărat. A auzit sute de inimi bătând.

— Cei mai mulţi au venit pentru că voiau să te vadă, ceea ce mi se pare scandalos, zice John fluturând din mână, ca şi cum i-ar mătura din cale pe acei oameni. Cineva de la audiere are afară, în spate, o maşină cu şofer. O să ne ducă până la maşina noastră, ca să evităm mulţimea.

Unchiul o ia înainte, spre uşă.

— Am făcut o mulţime de însemnări, zice peste umăr. Comisarul a vorbit şi am fotografiat slide-urile pe care le-au prezentat. O să ţi le arăt când ajungem la maşina noastră.

Edward clatină din cap înainte ca unchiul să fi terminat de vorbit.

— E în ordine. N-am nevoie să le văd. Nu vreau să aud de ce s-a prăbuşit avionul.

Unchiul îi aruncă o privire. Însă Edward se simte mulţumit, pentru că, după ce n-a ştiut nimic sigur, ştie acum că acest răspuns e corect. Nu vrea să afle mai multe amănunte despre cea mai rea zi din viaţa sa.

Îi dă prin cap că poate a venit la Washington ca să-şi dea seama ce vrea. Vrea să fie o parte a spectacolului public din jurul prăbuşirii? Vrea să fie asaltat de mulţime pe trotuar? Vrea să i se spună că e deosebit, că e cel ales? Vrea genul acela de răspunsuri pe care le-a oferit audierea? Schiţează ceva asemănător unui zâmbet, în vreme ce îşi urmează unchiul spre uşă. Răspunsul este „nu”, la fiecare întrebare, şi răspunsul vine ca o uşurare. Se simte ca şi cum s-ar îndepărta cu bună ştiinţă de ceva – de avion sau de câmpul pârjolit pe care s-a sfărâmat.

Traversează un trotuar şi se suie într-o maşină foarte lungă, care-i aştepta cu portiera deschisă. Dinăuntru, Edward hotărăşte că e un fel de limuzină mai mică. Pe locul şoferului e un bărbat în uniformă. În faţa lui Edward şade o femeie bătrână, suplă, cu coc alb şi rochie de catifea. Are mâinile împreunate în poală şi bărbia ridicată. Cu toate că niciodată nu i-ar fi trecut prin cap lui Edward că cineva poate să şadă cu demnitate – doamna cu pricina chiar asta face.

— Salutări, Edward, zice femeia. Numele meu este Louisa Cox.

— Bună ziua, zice Edward.

— Mă bucur că am venit cu Bentley-ul, Beau, îi spune femeia şoferului. Mărimea lui e un avantaj.

— Da, doamnă. Maşina dumnealor nu-i prea departe.

Au ieşit deja în stradă şi, pe când se îndepărtează de clădire şi de oameni, Edward simte o eliberare în sinea lui şi se teme că o să izbucnească în plâns. Ar prefera să nu plângă în faţa acestei bătrâne simandicoase, care acum îşi scoate cu grijă mănuşile şi îi zâmbeşte.

— Am trei băieţi, zice Louisa. Mi-i închipui pe toţi la vârsta ta, şezând acolo, lângă tine. Erau o ceată de neastâmpăraţi. I-am înţepenit în blazere şi cravate, cu toate că ei voiau să poarte blugi ca ai tăi. Ar fi trebuit să-i las. Arătau ca nişte mici directori executivi mânioşi, la fel ca tatăl lor.

— Vă mulţumesc mult pentru ajutor, zice John. N-am avut habar…

Bătrâna flutură din mână, şi pe degete îi scânteiază inelele.

— E plăcerea mea. După ce vă ducem la maşină, puteţi evada.

Îşi întoarce atenţia spre Edward, ca şi cum ar fi o încuietoare pe care are de gând s-o spargă. Lui nu i se pare politicos felul în care se uită la el.

— Ai fost înţelept să sari peste audiere, tinere. A fost un circ, şi tu ai fi devenit atracţia principală.

Edward îşi trage centura de siguranţă peste mijloc, însă locaşul e îngropat în locul de lângă el şi nu