— Doamnă, zice. Centura asta e stricată?

— N-ai nevoie de centură, zice John. Mergem doar câteva străzi.

— Am nevoie de centură.

Louisa întinde mâna pe lângă el şi eliberează capătul. Edward o cuplează cu un clic puternic. Schiţează din cap un gest de mulţumire către bătrâna doamnă.

Maşina virează la stânga şi apoi la dreapta. Toate străzile au sens unic.

— Nu cred că ştiam la ce să mă aştept, zice John. Nu… nu mi-a dat prin cap că vor fi acolo atât de multe rude.

Louise zâmbeşte vag.

— Fostul meu soţ a fost unul dintre pasageri. Crispin Cox… poate că aţi auzit de el? Suntem divorţaţi de, ah, să vedem… aproape patruzeci de ani.

Edward pune mâna pe centură, ca să se asigure că e fixată cum trebuie. În starea lui de alertă maximă, lumea arată exact atât de primejdioasă pe cât şi este.

— Fostul dumneavoastră soţ a ţinut o cuvântare la facultatea mea, zice John. Acum mulţi ani.

— Crispin era un ticălos, zice Louisa. Avea cancer, dar l-ar fi învins şi ar fi rămas ticălos încă mulţi ani.

— Nu vă plăcea de el? zice Edward.

— Păi, zice ea, era mai complicat de atât. Dar l-am urât, de cele mai multe ori.

— Văd maşina noastră.

John se apleacă să vadă mai bine maşina lor, de care se apropie centimetru cu centimetru. Acum trotuarul pare normal, populat doar de bărbaţi şi femei care merg undeva, pe care nu-i interesează Edward Adler şi nici n-au auzit de el.

— Eu nu mi-am urât familia, zice Edward.

Luisa se uită la el, cu luare-aminte. Are ochii de un albastru intens.

— Îmi pare rău să aud asta, zice ea. Ţi-ar fi fost mult mai uşor dacă îi urai, nu crezi?

John se apleacă peste Edward să deschidă portiera, apoi rămân amândoi afară, uitându-se pe geamul coborât, la bătrâna dinăuntru.

— A fost o plăcere să te cunosc, Edward Adler. Cred că voi păstra legătura cu tine, dacă n-ai nimic împotrivă.

— N-am nimic împotrivă, zice el.

Ea îşi flutură mâna încărcată de inele, geamul alunecă în sus şi Bentley-ul pleacă.

Când se întorc în New Jersey, totul pare diferit. Aerul pare să se fi schimbat în absenţa lui Edward; este mai dens şi are un gust uşor acru. Laptele pe care i-l dă Lacey în fiecare dimineaţă e neplăcut de rece. Edward constată că, de curând, a început să se teamă de microbi şi adulmecă hrana – ca să nu fie râncedă, sau răscoaptă, sau stricată – înainte s-o bage în gură. E uşurat să se afle iar în camera lui Shay, însă sacul de dormit pare să fi intrat la apă, şi o etichetă din interior îi irită cicatricea, când se foieşte, noaptea. Hainele lui Jordan nu mai au mirosul lui sau al cutiilor de carton în care au stat luni întregi. Acum sunt impregnate de aroma florală a detergentului de rufe al lui Lacey.

Când Edward observă că şi păcănitul din cap a dispărut, îşi petrece ore întregi tatonând tăcerea proaspăt dobândită. Înclină lent capul dintr-o parte în alta, ţopăie, ba chiar se gândeşte la mama sa, însă nimic nu stârneşte păcănitul familiar. Se întreabă dacă nu cumva dispariţia simultană a câtorva simptome – orice urmă a stării de evitare, cearşaful neted dinăuntrul său, păcănitul – ar putea fi ea însăşi considerată simptomatică.

Până şi faţa lui Shay pare să se fi schimbat, în cele câteva zile cât a fost plecat, şi a căpătat vreo două expresii noi, imposibil de descifrat. Din când în când, din senin, în mijlocul prânzului, sau când sunt la dulapuri, îi aruncă o privire, şi el zice:

— Scuză-mă.

— Încetează, zice ea de fiecare dată. Nu-ţi cere scuze; n-ai greşit cu nimic.

Dar Edward ştie că e încă dezamăgită de el că nu s-a dus la audierea organizată de NTSB. Când i-a mărturisit, în prima noapte de la întoarcerea acasă, ea s-a înroşit la faţă şi i-a zis:

— Dar trebuia să fie atât de interesant.

O urmează pe coridorul şcolii şi se pomeneşte tresărind de mai multe ori pe zi, când se trânteşte o uşă sau porneşte difuzorul. Şcoala e mai zgomotoasă decât îşi amintea, şi într-o după-amiază, când un băiat strigă „Îmi bag p…!”, chiar la urechea lui, şi apoi îi aruncă o privire de genul Linişteşte-te, omule, nu vorbeam cu tine, Edward trebuie să se împleticească până în cea mai apropiată clasă goală şi să se aşeze pe un scaun.

La sfârşitul primăverii, soseşte o scrisoare despre comemorarea de un an. Câteva familii ale victimelor Zborului 2977 au format un comitet de comemorare, şi compania aviatică s-a oferit să acopere toate cheltuielile. La un an de la prăbuşire, în aceeaşi dată, va fi ridicată o statuie comemorativă în Colorado, la locul tragediei. Terenul a fost donat de stat. Memorialul va rămâne acolo pe veci.

O schiţă a monumentului omagial însoţeşte scrisoarea. Un sculptor lucrează deja la 191 de păsări de metal, şi păsările vor fi prinse la un loc în forma unui avion. Un avion de pasageri făcut din păsări argintii.

— Oribil. Şi frumos, zice Lacey, uitându-se la fotografie.

Le-a spus lui John şi Edward, când s-au întors de la Washington, că a acceptat deja serviciul cu jumătate de normă de coordonatoare a voluntarilor la spitalul local de copii. Organizează voluntarii şi se asigură că există destui oameni care să le citească micuţilor bolnavi şi să ţină în braţe nou-născuţii. I-a spus lui Edward, cu o expresie de mândrie pe chip:

— Acum o să lucrez la adevăratul General Hospital.

Edward nu-i spune că şi-ar fi dorit să nu accepte postul, că e o altă schimbare deloc bine-venită în viaţa lui. Nu-i spune că a observat că revistele despre sarcină, care stătuseră pe raftul măsuţei de cafea de când venise el, au dispărut. Nu-i spune că a observat că ea umblă prin casă altfel, înainte şi după serviciu. Se foieşte dintr-o cameră în alta, şi fiecare pas e încărcat de un scop. Nu se mai