— Vrei să te duci la inaugurare? îl întreabă John.

— Nu.

— Ei bine, trebuie să spun că sunt uşurat. Rudele vor fi acolo.

John spune asta cu o oroare abia ascunsă, care aproape că îl face pe Edward să zâmbească.

— E prea mult, zice Lacey.

Deşi chestiunea e tranşată, cei trei rămân nemişcaţi – în vreme ce asfinţitul întunecă încăperea – şi se uită la imaginea unei cascade de păsări avântându-se spre cer.

În vara aceea, Edward se uită ziua la televizor, în vreme ce Shay e în tabără. Doctorul i-a spus că ar putea merge şi el în tabără, dar cu o şovăială în glas pe care Edward a exploatat-o, pentru că nu se poate imagina alergând pe terenul de baseball sau ferindu-se de mingi. Constată că îi place să fie singur în casă. Vorbeşte cu personajele în timpul episoadelor din General Hospital: îi spune lui Jason să nu lucreze pentru gangsterul Sonny şi lui Allen, să fie mai blând cu fiica lui.

Are mai puţine programări la doctor decât în vara precedentă, aşa că îşi extinde programul de privit la televizor şi, după prânz, trage câte un pui de somn pe canapea. De câteva ori, probabil ca să-l facă să iasă din casă, John îl ia pe Edward cu el la serviciu. Intră într-un birou ca o peşteră, mai mult gol, şi trec de la un calculator la altul, făcând copii de siguranţă datelor.

— Sunt în faliment, zice John şi face semn cu capul spre grupul de bărbaţi din colţul îndepărtat, cu cămăşi şifonate şi bărbi neîngrijite. Le-am instalat calculatoarele acum nouă luni, şi erau aşa de entuziasmaţi. Ce păcat!

Shay pare şi ea hotărâtă să-l scoată din casă. Două zile pe săptămână, după ce se întoarce din tabără, ţine morţiş să se ducă la terenul de joacă din josul străzii.

— Ai nevoie de aer curat, zice. Mai sunt şi alte lucruri în viaţă decât General Hospital.

El ridică din umeri, sceptic, dar nu-l deranjează să şadă într-un leagăn lângă ea, ascultând ce îi povesteşte despre ceva enervant spus de mama ei sau de cineva din tabără. Îşi duce mâna streaşină la ochi şi se uită la ţâncii care sapă în groapa cu nisip, cu expresii grozav de serioase pe feţele lor mici.

Când începe clasa a opta, ei continuă să meargă la terenul de joacă o dată sau de două ori pe săptămână, după ore. Pe Edward nu-l deranjează reluarea cursurilor; n-are nimic împotriva rutinei de a trece dintr-o sală de clasă în alta. Admiră cele două ferigi noi pe care le-a dobândit directorul Arundhi în timpul verii şi se duce în biroul lui în fiecare miercuri după-masă, ca să ude plantele. Pune în fiecare zi televizorul să înregistreze General Hospital şi se uită când ajunge acasă.

Pe la jumătatea lui octombrie, actorul care îl joacă pe Lucky părăseşte serialul şi un actor nou preia imediat rolul. Mai târziu în acea după-amiază, când se dă în leagăn, Edward încearcă să-i explice lui Shay nedreptatea acestui lucru.

— Nimeni n-a semnalat schimbarea. Au afişat doar un mic anunţ în partea de jos a ecranului. Toţi ceilalţi actori se prefac, pur şi simplu, că e acelaşi Lucky, cu toate că, evident, e altă persoană. Tipul cel nou are cu vreo zece kile mai mult decât Lucky – nu seamănă aproape deloc cu el. Asta a făcut ca totul să pară atât de fals.

— E un serial de televiziune, remarcă Shay, izbind cu tălpile în pământ şi legănându-se cu putere.

Întotdeauna ajunge mai sus decât el. Împinge cu picioarele şi nu se opreşte deloc, de parcă ar putea fi judecată în fiecare clipă după forma fizică şi traiectoria ei.

— Toate personajele feminine din serial au suferit operaţii estetice semnificative. Monica aproape că nu-şi mai poate mişca faţa.

Se încruntă la ea şi îşi zice: Aşa să fie oare?

— Nu-mi place noul Lucky, zice el. N-o să mă mai uit deloc la serial.

— Adevăratul Lucky s-ar putea întoarce. Poate cariera lui în film se va dovedi un eşec.

— Ba nu, n-o să se întoarcă, răspunde Edward, aproape mârâind de enervare.

Shay întoarce capul şi îl priveşte. Se leagănă alături de el, o siluetă volatilă, înceţoşată.

— Am tot vrut să te întreb. Nu te-ai dus în vara asta la comemorare doar din pricină că n-ai vrut să mergi cu avionul?

Edward râcâie pământul cu piciorul. Se leagănă, cu un picior rămas pe pământ.

— Pe de o parte, da.

L-a surprins cu această întrebare şi îl doare pieptul în vreme ce se gândeşte. Nu şi-a îngăduit să se mai gândească la comemorare după discuţia din bucătărie cu mătuşa şi unchiul. A încercat, când a refuzat să asiste la audiere, să se îndepărteze de toate gândurile legate de prăbuşirea avionului. Însă Shay i-a pus o întrebare, şi răspunsul este că nu se poate vedea intrând într-un aeroport, trecând de controlul de securitate sau legându-şi centura de siguranţă. Nu s-ar putea sui într-un avion, la fel cum n-ar putea zbura de pe acest teren de joacă fluturând din braţe. Locul său e pe pământ. A fost ţintuit la sol.

— E imposibil să ţi se mai întâmple încă o dată aşa ceva, zice Shay. În esenţă, ai garanta siguranţa acelui avion urcând în el.

— Nu aşa merge treaba.

Se foieşte în leagăn, care scârţâie.

— Asta se cheamă „eroarea jucătorului”.

— Ce-i aia?

— Când cei care joacă jocuri de noroc se conving singuri că, de vreme ce au pierdut de multe ori la rând, cu fiecare minut ce trece, au mai multe şanse să câştige. Dar se înşală – desigur. Şansele de a cădea capul rămân cincizeci la sută, chiar dacă a căzut pajura de zece ori la rând.

— Interesant.

Shay îşi lasă capul pe spate, în vreme ce se avântă în sus.

— Pentru că eu întotdeauna mă simt la adăpost când sunt cu tine, ca şi