Dar în seara de douăzeci şi doi octombrie, cu nicio săptămână mai târziu, preşedintele Kennedy însuşi a vorbit despre Cuba. Şi atunci le-a păsat tuturor.

O axiomă a tristeţii spune că niciodată nu-ţi este mai sete decât atunci când ţi-a secat fântâna, dar, până în toamna lui ’62, nu-mi dădusem seama că aceasta se aplică şi în cazul tropăielilor de picioruşe care-mi zgâlţâiau tavanul. Acum, cu familia de deasupra plecată, numărul 214 de pe West Neely Street căpătase aerul sinistru de casă bântuită. Mi-era dor de Sadie şi am început să-mi fac griji din cauza ei aproape obsesiv. Dacă mă gândesc mai bine, ai putea să tai cuvântul „aproape”. Ellie Dockerty şi Deke Simmons nu-mi luau în serios temerile referitoare la soţul ei. Sadie însăşi nu mă lua în serios; din câte ştiam, putea chiar să-şi închipuie că încerc s-o sperii cu John Clayton doar ca s-o împiedic să mă scoată complet din viaţa ei. Niciunul dintre ei nu ştia că, dacă înlăturai „Sadie”, restul numelui ei se deosebea doar printr-o singură silabă de Doris Dunning. Niciunul dintre ei nu ştia despre efectul armonic, pe care se părea că îl creez eu însumi, prin simpla mea prezenţă în Tărâmul lui Demult. Astfel stând lucrurile, cine ar fi de vină dacă Sadie ar păţi ceva rău?

Au revenit şi coşmarurile. Cele despre Jimla.

Am renunţat să-l mai urmăresc pe George de Mohrenschildt şi am început să fac plimbări lungi de la primele ore ale după-amiezii, întorcându-mă acasă, pe West Neely Street, abia pe la nouă sau zece seara. În timpul plimbărilor mă gândeam la Lee, care acum lucra ca ucenic de tipograf la Jaggars-Chiles-Stovall, o firmă de artă grafică din Dallas. Sau la Marina, care acum locuia provizoriu cu o femeie de curând divorţată, pe nume Elena Hall. Aceasta lucra la dentistul lui George Bouhe. Dentistul fusese cel care l-a întovărăşit când au venit cu camionul să le mute pe Marina şi pe June din groapa aceea de gunoi care era Mercedes Street.

Dar cel mai mult mă gândeam la Sadie. Şi la Sadie. Şi tot la Sadie.

În timpul uneia din aceste plimbări, trist şi însetat cum eram, am intrat într-un bar din cartier, numit Ivy Room şi mi-am comandat o bere. Tonomatul era stins, iar clienţii erau neobişnuit de tăcuţi. Când chelneriţa mi-a pus berea în faţă, apoi s-a întors să se uite la televizorul de deasupra barului, mi-am dat seama că toată lumea îl urmărea pe bărbatul pe care venisem să-l salvez. Era grav şi palid, cu cearcăne întunecate.

– Pentru a opri această escaladare ofensivă, am iniţiat un embargo strict asupra tuturor transporturilor de echipamente de luptă înspre Cuba. Vor fi întoarse din drum toate navele cu destinaţia Cuba, indiferent de pavilion, dacă se va descoperi că sunt încărcate cu armament de atac.

– Iisuse Hristoase! a exclamat un bărbat cu pălărie de cowboy. Ce-şi închipuie c-or să facă rusnacii pe chestia asta?

– Taci, Bill, l-a apostrofat barmanul. Vrem să ascultăm.

– Va fi politica naţiunii noastre, a continuat Kennedy, aceea de a considera orice rachetă nucleară lansată din Cuba împotriva oricărui stat din emisfera vestică drept un atac al Uniunii Sovietice împotriva Statelor Unite, impunând un răspuns punitiv din partea noastră asupra Uniunii Sovietice.

O femeie de la capătul barului a gemut şi s-a prins cu mâinile de stomac. Bărbatul de lângă ea a luat-o de umeri, iar ea şi-a culcat capul pe umărul lui.

Pe chipul lui Kennedy am putut să citesc în egală măsură spaimă şi hotărâre. Dar am mai văzut şi însufleţire – un angajament deplin în această chestiune. Mai avea exact treisprezece luni până la întâlnirea cu glonţul asasinului.

– Ca prevedere militară necesară, am suplimentat astăzi forţele noastre de la baza din Guantanamo şi am evacuat rudele personalului staţionat acolo.

– Fac cinste la toată lumea, a declarat brusc Bill Cowboyul. Pentru că se pare că am ajuns la capătul drumului, amigos.

A pus două hârtii de douăzeci de dolari lângă paharul din faţă, dar barmanul nu le-a luat. Îl urmărea cu atenţie pe Kennedy, care acum îi cerea preşedintelui Hruşciov să înlăture „această ameninţare clandestină, necugetată şi provocatoare la adresa păcii mondiale”.

Chelneriţa care îmi adusese berea, o femeie la vreo cincizeci de ani, cu părul decolorat şi cu un oarece aer de promiscuitate, a izbucnit în plâns. Asta m-a făcut să mă hotărăsc. M-am ridicat de pe scaunul de la bar, am făcut slalom printre mesele cu bărbaţi şi femei care se uitau la televizor ca nişte copii îmbătrâniţi înainte de vreme şi m-am strecurat într-una din cabinele telefonice de lângă tonomat.

Telefonista mi-a cerut să introduc în aparat patruzeci de cenţi pentru primele trei minute. Am pus două monede de câte douăzeci şi cinci. Telefonul a boncănit prietenos. Auzeam slab vocea nazală a lui Kennedy. Acum i se adresa ministrului sovietic de externe, Andrei Gromiko, spunându-i că este un mincinos. Nici urmă de ambiguitate.

– Vă fac legătura, domnule, a zis telefonista.

Şi imediat i-a scăpat:

– Îl ascultaţi pe preşedinte? Dacă nu, daţi repede drumul la radio sau la televizor.

– Îl ascult, i-am spus.

Şi Sadie probabil că îl asculta. Sadie, al cărei soţ scosese pe gură o mulţime de inepţii apocaliptice cu o vagă spoială ştiinţifică. Sadie, al cărei prieten politician îi zisese că o criză va avea loc pe undeva prin Caraibe. Că o să fie o scânteie pe undeva, probabil în Cuba.

Nu ştiam ce îi voi spune ca s-o liniştesc, dar nu asta era problema. Telefonul suna şi suna. Nu-mi plăcea ce se întâmplă. Unde putea să fie luni seara, la opt şi jumătate, în Jodie? La cinematograf? Parcă nu-mi venea să cred.

– Domnule, persoana apelată nu răspunde.

– Ştiu, am spus şi m-am strâmbat când am auzit ieşindu-mi din gură cuvântul preferat al lui Lee.

Când am închis, monedele mele au zăngănit în orificiul de înapoiere. Am dat să le pun iarăşi în aparat, apoi m-am răzgândit. La ce mi-ar fi folosit s-o sun pe duduia Ellie? Mă trecuse pe lista neagră. Probabil că şi Deke făcuse la fel. Mi-ar fi spus să-i las în pace.

Când m-am întors la bar,