Walter Cronkite arăta fotografii făcute din avioane U-2 înfăţişând baze sovietice pentru lansarea rachetelor, aflate în curs de construcţie. A mai spus şi că numeroşi membri ai Congresului îi cer lui Kennedy să îşi dea acordul pentru misiuni de bombardare sau să declanşeze de urgenţă o invazie totală. Pentru prima oară în istorie, bazele militare americane şi Comandamentul Strategic al Forţelor Aeriene intraseră în stadiul de alertă DEFCON-4.

– În curând, bombardiere americane de tipul B-52 vor patrula la graniţele Uniunii Sovietice, a anunţat Cronkite cu vocea lui profundă, prevestitoare de nenorociri. Şi este evident pentru toţi cei care am relatat evenimentele ultimilor şapte ani din acest Război Rece din ce în ce mai înfricoşător că şansele să se petreacă ceva imprevizibil, ceva imprevizibil şi periculos cresc cu fiecare nouă escaladare a…

– Nu mai aştepta! a strigat un bărbat de lângă masa de biliard. Bombardează-i pe nenorociţii ăia de comunişti chiar acum!

S-au auzit câteva exclamaţii de protest în faţa unui asemenea sentiment sângeros, repede înecate în ropote de aplauze. Am plecat din Ivy Room şi am alergat până acasă, pe Neely Street. M-am urcat în maşină şi am plecat spre Jodie.

8

La radioul din maşină, pe care îl reparasem între timp, nu se difuza nimic altceva decât prostii despre sfârşitul lumii. Până şi DJ-ul se molipsise de Gripă Nucleară şi spunea chestii ca „Dumnezeu să binecuvânteze America” şi „Pregătiţi-vă de luptă”. Când l-a pus pe Johnny Norton să miaune „Imnul de luptă al republicii”, am întins mâna şi l-am închis. Când ai apucat să trăieşti o zi ca unsprezece septembrie 2001, aşa ceva ţi se poate părea un pic cam prea mult.

Am ţinut pedala de acceleraţie apăsată, în ciuda nefericirii tot mai crescânde a motorului şi a faptului că indicatorul de pe cadranul marcat TEMPERATURĂ MOTOR se apropia vertiginos de ÎNALTĂ. Drumurile erau aproape pustii şi am oprit în faţa casei lui Sadie la câteva minute după douăsprezece şi jumătate în noaptea de douăzeci şi doi spre douăzeci şi trei. Volkswagenul ei galben era parcat lângă uşile închise ale garajului, iar parterul casei era luminat, dar nu mi-a răspuns când am sunat la uşă. M-am dus în spate şi am ciocănit tare în uşa de la bucătărie. Tot zadarnic. Îmi plăcea din ce în ce mai puţin.

Ţinea o cheie de rezervă sub ultima treaptă. Am scos-o din ascunzătoare şi am intrat. Aroma inconfundabilă de whisky şi izul acru de ţigară mi-au bombardat nările.

– Sadie?

Nimic. Am traversat bucătăria îndreptându-mă spre living. Pe măsuţa din faţa canapelei erau o scrumieră care dădea pe dinafară de plină ce era, şi câteva reviste Life şi Look îmbibate cu ceva lichid. Le-am atins cu un deget şi l-am dus la nas. Scotch. Futu-i.

– Sadie?

Acum mai simţeam şi un alt miros pe care mi-l aminteam foarte bine din vremea chefurilor lui Christy: miasma pătrunzătoare de vomă.

Am alergat spre holişorul din cealaltă parte a livingului. Acolo erau două uşi faţă în faţă: dormitorul şi biroul. Uşile erau închise, dar cea de la baie, din capătul holului, era deschisă. Lumina aspră a becurilor fluorescente mi-a descoperit petele de vomă de pe vasul de toaletă. De pe gresia roz şi de pe marginea căzii de baie. Lângă savoniera de la chiuvetă am observat un flacon de medicamente. Fără dop. M-am năpustit în dormitor.

Zăcea de-a curmezişul patului, pe cuvertura mototolită, doar cu un furou pe ea şi cu un singur mocasin din piele întoarsă într-un picior. Celălalt căzuse pe jos. Avea pielea de nuanţa cerii vechi de lumânare şi nu părea să respire. Dar chiar atunci a scos un icnet lung şi sforăit şi pieptul i-a rămas nemişcat câteva secunde înspăimântătoare, apoi a horcăit din nou. Pe noptieră era o altă scrumieră plină. Un pachet gol de Winston, mototolit şi ars de un chiştoc nestins cum trebuie fusese aruncat deasupra mucurilor. Lângă scrumieră erau un pahar pe jumătate gol şi o sticlă de Glenlivet aproape plină – să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru micile favoruri –, dar nu scotchul mă îngrijora, ci pastilele. Pe masă am observat şi un plic maro din care ieşeau nişte fotografii, însă nu m-am uitat la ele. Nu atunci.

Mi-am trecut braţele pe sub ea şi am încercat s-o ridic în şezut. Combinezonul era din mătase şi mi-a alunecat sub palme. A bufnit înapoi pe pat şi a scos o altă respiraţie greoaie şi scrâşnită. Părul îi acoperea un ochi închis.

– Sadie, trezeşte-te!

Nimic. Am apucat-o de umeri şi am tras-o spre căpătâiul patului. S-a lovit cu capul de tăblia din lemn.

– Las’n pace, cu limba împleticită şi foarte încet, dar tot mai bine decât nimic.

– Trezeşte-te, Sadie! Trebuie să te trezeşti!

Am început s-o plesnesc uşor peste obraji. Ochii i-au rămas închişi, dar mâinile i s-au ridicat şi au încercat – foarte slăbite – să mă împingă.

– Trezeşte-te! Trezeşte-te, drăcia dracului!

A deschis ochii, s-a uitat la mine fără să mă recunoască, apoi i-a închis la loc. Dar acum respira ceva mai normal. Acum, că stătea în fund, îi dispăruse respiraţia horcăită.

M-am dus înapoi în baie, am scos periuţa de dinţi din paharul roz din plastic şi am dat drumul la apa rece. Când umpleam paharul, m-am întors să mă uit la eticheta de pe flacon. Nembutal. Mai erau vreo zece, douăsprezece capsule înăuntru, deci nu fusese vorba despre o încercare de sinucidere. Cel puţin, nu una făţişă. Am aruncat pastilele în veceu şi am fugit înapoi în dormitor. Aluneca încet din poziţia şezândă în care o lăsasem, cu capul aplecat, cu bărbia proptită în capul pieptului, cu respiraţia din nou hârâită.

Am pus paharul pe noptieră şi am împietrit preţ de o secundă când ochii mi-au căzut asupra uneia dintre fotografiile care ieşiseră din plicul maro. Se poate să fi fost imaginea unei femei – căci ceea ce îi rămăsese din păr era lung – dar era greu de spus. Unde ar fi trebuit să fie faţa, era doar o bucată de carne crudă, cu o gaură în partea de jos. Şi gaura părea că urlă.

Am ridicat-o pe Sadie, am apucat-o