de păr şi i-am dat capul pe spate. A mormăit ceva ce ar fi putut fi Nu mai, doare. Şi i-am azvârlit în faţă apa din pahar. A tresărit puternic şi şi-a deschis ochii.

– Jor? Ce a-aci ici, Jor? De ce uuzi?

– Trezeşte-te. Trezeşte-te, Sadie.

Am început iarăşi s-o lovesc peste obraji, dar mai blând de această dată, aproape mângâind-o. Nu era bine. Ochii au început să i se închidă.

– Du… teee!

– Doar dacă mă laşi să-ţi chem o ambulanţă. Aşa o să-ţi apară numele în ziare. Şi cei din conducerea şcolii o să se înnebunească după chestia asta. Hopa!

Am reuşit să-mi prind mâinile pe la spatele ei şi am ridicat-o de pe pat. Combinezonul şi s-a ridicat în creţuri multe şi a căzut la loc când ea s-a prăbuşit în genunchi pe covor. A deschis ochii şi a ţipat de durere, dar am săltat-o în picioare. Se clătina înainte şi înapoi lovindu-mă cu mai multă putere acum.

– Du-eee! Du-eee, Jor!

– Nu mă duc, doamnă.

Am apucat-o de talie şi am făcut-o să se mişte spre uşă, pe jumătate târând-o, pe jumătate ducând-o în braţe. Am făcut la dreapta către baie, când i s-au înmuiat genunchii şi iar s-a lăsat grea. Am luat-o în braţe, ceea ce a fost o mare realizare, date fiind înălţimea şi greutatea ei. Mulţumescu-ţi, Doamne, pentru adrenalină. Am dat jos scaunul toaletei şi am aşezat-o înainte să mă lase şi pe mine genunchii. Gâfâiam amarnic, în parte din cauza efortului, dar mai ales din cauza spaimei. S-a înclinat la dreapta şi am plesnit-o peste umărul dezgolit – pleosc!

– Stai în fund! i-am răcnit în nas. Ei, drăcia dracului, Christy, stai în fund!

Ochii i s-au luptat să se deschidă. Erau al naibii de injectaţi.

– Christy cine?

– Cântăreaţa de la căcaţii ăia de Rolling Stones, i-am răspuns. De câtă vreme iei Nembutal? Şi câte ai luat în seara asta?

– Am re-e-etă, s-a bâlbâit. T-eaba mea, Jor.

– Câte? Şi cât ai băut?

– Du-eee.

Am învârtit până la capăt robinetul de apă rece de la cadă, apoi am tras de maneta duşului. A văzut ce aveam de gând să fac şi a început iar să dea în mine.

– Nu, Jor! Nu!

N-am băgat-o în seamă. Nu era prima oară când băgăm o femeie parţial îmbrăcată în duşul rece, şi unele lucruri sunt ca mersul pe bicicletă. Am ridicat-o peste marginea căzii cu o mişcare de stil smuls la haltere pe care aveam s-o simt a doua zi exact în mijlocul spatelui, apoi am ţinut-o sub apa rece când a început să se zbată. Urlând, s-a întins să apuce bara pentru prosoape.

Acum avea ochii larg deschişi. Părul ud. Combinezonul devenise transparent, şi, chiar într-o asemenea situaţie, tot am simţit o clipă de dorinţă când i-am văzut formele pe deplin dezvăluite.

A încercat să iasă din cadă. Am împins-o la loc.

– Stai acolo, Sadie. Stai acolo şi rabdă.

– C-cât? E rece!

– Până-ţi revine ceva culoare în obraji.

– D-de c-ce f-faci asta?

Îi clănţăneau dinţii.

– Pentru că aproape te-ai omorât! i-am strigat.

A tresărit puternic. I-au alunecat picioarele, dar s-a prins de bara cu prosoape recăpătându-şi echilibrul. Îi reveneau reflexele. Bine.

– P-p-pastilele n-au avut efect, aşa că am b-băut un pahar, atâta tot. Lasă-mă să ies, mi-e frig. Te rog, George, te rog lasă-mă să ies.

Părul i se lipise de obraji, arăta ca un şobolan înecat, dar prinsese ceva culoare. Era uşor îmbujorată şi acesta era un semn bun.

Am oprit duşul, am luat-o în braţe ca într-o îmbrăţişare şi am ajutat-o să treacă peste marginea căzii. Covoraşul roz din baie s-a umplut cu apa care picura din combinezonul ud. I-am şoptit în ureche:

– Am crezut că ai murit. Când am intrat şi te-am văzut zăcând acolo, am crezut că eşti moartă. Nu poţi să-ţi dai seama cum m-am simţit.

I-am dat drumul. S-a uitat la mine cu ochi mari, întrebători. Apoi a spus:

– John a avut dreptate. Şi R-Roger. M-a sunat aseară înainte de discursul lui Kennedy. Din Washington. Aşa că ce mai contează? Săptămâna viitoare pe vremea asta o să fim morţi cu toţii. Sau o să ne dorim să fim morţi.

La început nu mi-am dat seama despre ce vorbeşte. În faţa ochilor o aveam doar pe Christy, udă leoarcă şi bâiguind numai tâmpenii şi eram al naibii de furios. Căţea fricoasă, i-am zis în gând. Probabil că mi-a citit în ochi gândurile, pentru că s-a tras înapoi.

Şi asta mi-a limpezit mintea. Cum puteam s-o fac fricoasă doar pentru că întâmplarea făcea ca eu să ştiu cum arată peisajul de dincolo de orizont?

Am luat un prosop mare din cuier şi i l-am dat.

– Dezbracă-te şi şterge-te, i-am spus.

– Atunci ieşi. Lasă-mă singură.

– Ies dacă îmi spui că te-ai trezit.

– M-am trezit.

M-a privit cu revoltă, ranchiună şi oarecum cu o idee de amuzament.

– Ştii cum să-ţi regizezi intrarea în scenă, George.

M-am întors spre dulăpiorul cu medicamente.

– Nu mai sunt, mi-a zis. Ce nu-i în mine, e în scrin.

Căsătoria de patru ani cu Christy mă învăţase să nu cred, aşa că m-am uitat înăuntru. Apoi am tras apa la toaletă. Treburile acestea rezolvate, am trecut pe lângă ea spre uşă:

– Ai trei minute, i-am spus.

9

Adresa expeditorului de pe plicul maro cu fotografii era John Clayton, 79 East Oglethorpe Avenue, Savannah, Georgia. Nu puteai să-l acuzi pe ticălos că-şi asumă o identitate falsă, sau că se dă anonim. Ştampila poştei era datată douăzeci şi opt august, ceea ce înseamnă că sosise înainte de întoarcerea ei de la Reno. Avusese două luni la dispoziţie să mediteze pe seama conţinutului. Mi se păruse tristă şi deprimată când vorbisem cu ea la telefon în seara de şase septembrie? Normal, având în vedere fotografiile pe care i le trimisese soţul ei cel grijuliu.

Toţi suntem în pericol, îmi spusese atunci când am vorbit. Johnny are dreptate în privinţa asta.

Fotografiile înfăţişau bărbaţi şi femei şi copii japonezi. Victime ale exploziilor atomice de la Hiroshima, Nagasaki sau de la amândouă. Unii erau orbi. Mulţi nu mai aveau păr. Majoritatea aveau răni provocate de radiaţii. Câţiva, ca şi femeia fără chip, fuseseră fripţi ca pe grătar. Într-o poză era un grup de patru statui