negre în poziţii chircite. Patru oameni se aflaseră lângă un zid când a explodat bomba. Oamenii au fost evaporaţi, şi mare parte din zid a fost nimicit. Singurele părţi rămase au fost cele protejate de trupurile lor. Erau negre pentru că fuseseră acoperite cu carne carbonizată.

Pe spatele fiecărei fotografii, Clayton notase cu scrisul lui citeţ, îngrijit: În curând şi în America. Analiza statistică nu se înşală.

– Drăguţe, nu?

Vocea lui Sadie era plată şi fără viaţă. Se oprise în pragul uşii, înfăşurată în prosop. Părul îi cădea pe umerii goi în bucle jilave.

– Cât ai băut, Sadie?

– Doar două păhărele când am văzut că pastilele n-au efect. Cred că am încercat să-ţi spun asta când mă zgâlţâiai şi mă plesneai.

– Dacă îţi închipui că am să-mi cer scuze, o să ai cam mult de aşteptat. Barbituricele şi alcoolul sunt o combinaţie al dracului de proastă.

– Nu contează, mi-a spus. Am mai fost pălmuită.

Vorbele ei m-au dus cu gândul la Marina şi am tresărit. Nu era acelaşi lucru, dar o palmă rămâne o palmă. Şi fusesem nu doar speriat, ci şi furios.

S-a dus la scaunul din colţ, s-a aşezat şi şi-a strâns mai bine prosopul în jurul corpului. Arăta ca un copil bosumflat.

– A sunat prietenul meu, Roger Beaton. Ţi-am spus?

– Da.

– Bunul meu prieten, Roger.

Ochii ei mă provocau să am o reacţie. Dar n-am avut niciuna. În ultimă instanţă, era vorba despre viaţa ei. Doar voiam să fiu sigur că are o viaţă.

– Bine, bunul tău prieten, Roger.

– Mi-a spus să mă uit neapărat la discursul imbecilului de irlandez. Aşa i-a zis. După aia m-a întrebat la ce distanţă e Jodie de Dallas. Când i-am spus mi-a zis: „Ar trebui să fie suficient, depinde însă din ce direcţie bate vântul.” Şi el pleacă din Washington, o mulţime de oameni pleacă, dar nu cred că o să le servească la ceva. N-ai cum să scapi de un război nuclear.

Şi a început să plângă cu suspine adânci, răguşite, care-i zguduiau întregul trup.

– Idioţii ăia o să distrugă o lume minunată! O să omoare copii! Îi urăsc! Pe toţi îi urăsc! Şi pe Kennedy, şi pe Hruşciov, şi pe Castro! Sper că o să putrezească în iad!

Şi-a acoperit faţa cu mâinile. Am îngenuncheat în faţa ei, ca un domn de modă veche care face o cerere în căsătorie, şi am luat-o în braţe. M-a luat de gât şi s-a agăţat de mine de parcă ar fi fost pe punctul de a se îneca. Corpul încă îi mai era rece de la duş, dar obrazul lipit de al meu era fierbinte.

În clipa aceea şi eu i-am urât pe toţi. Dar cel mai mult pe John Clayton pentru că plantase această sămânţă în mintea unei tinere instabile şi vulnerabile din punct de vedere emoţional. O plantase, o udase, o plivise şi o urmărise cum creşte.

Dar oare doar Sadie era înfricoşată în noaptea aceasta? Doar ea apelase la pastile şi la băutură? Cât de repede oare se goleau acum paharele în Ivy Room? Pornisem de la premisa stupidă că oamenii vor aborda Criza rachetelor cubaneze cam la fel ca pe oricare alt tămbălău internaţional de scurtă durată, pentru că atunci când eu intrasem la facultate din ea nu mai rămăseseră decât un şir de nume şi de date ce trebuiau ţinute minte pentru parţiale. Aşa arată lucrurile privite din viitor. Pentru cei din această vale (această vale întunecată) a prezentului, ele arată cu totul altfel.

– Fotografiile erau aici când m-am întors din Reno, a continuat privindu-mă cu ochi roşii şi chinuiţi. Am vrut să le arunc, dar n-am putut. Mă tot uit la ele.

– Asta a şi vrut ticălosul. De asta ţi le-a trimis.

N-a părut să mă fi auzit.

– Analiza statistică este hobby-ul lui. Spune că într-o zi, când computerele vor fi destul de bune, asta va fi cea mai importantă ştiinţă, pentru că analiza statistică nu dă greş niciodată.

– Nu e adevărat.

În faţa ochilor mi-a apărut încântătorul George de Mohrenschildt, singurul prieten al lui Lee.

– Întotdeauna mai există o fereastră de incertitudine.

– Cred că n-o să vină niciodată ziua aia cu super-computerele lui Johnny, a continuat ea. Oamenii care vor supravieţui – dacă vor mai supravieţui – vor trăi în peşteri. Şi cerul… n-o să mai fie albastru. Întuneric nuclear, aşa îi spune Johnny.

– Mănâncă rahat, Sadie. La fel şi amicul tău, Roger.

A clătinat din cap. Ochii injectaţi m-au privit cu tristeţe.

– Johnny a ştiut că ruşii vor lansa un satelit în spaţiu. Abia terminaserăm facultatea. Mi-a spus chestia asta în vară şi, după cum ştii, în octombrie au lansat satelitul Sputnik. „După aia vor trimite în spaţiu un câine sau o maimuţă”, a zis Johnny. „Şi după aia vor trimite un om. Şi după aia vor trimite doi oameni şi o bombă.”

– Şi aşa au făcut, Sadie?

– Au trimis câinele şi au trimis omul. Pe căţeluşă o chema Laika, îţi aduci aminte? A murit acolo sus. Biata de ea. Dar nu mai e cazul să trimită şi doi oameni cu o bombă, nu-i aşa? Îşi vor folosi rachetele. Şi noi le vom folosi pe ale noastre. Totul din cauza ţucalului ăla de insulă unde se fabrică trabucuri.

– Ştii ce spun magicienii?

– Magi…? Despre ce vorbeşti?

– Spun că poţi să păcăleşti un om de ştiinţă, dar nu poţi să păcăleşti un alt magician. Poate că fostul tău predă ştiinţe, dar cu siguranţă că nu-i magician. Pe de altă parte, ruşii sunt.

– Nu înţeleg ce vrei să spui. Johnny spune că ruşii trebuie să se lupte şi o să o facă curând, cât mai deţin superioritatea ca număr de rachete, iar asta nu va dura. De aia nu cedează în cazul Cubei. E doar un pretext.

– Johnny s-a uitat la prea multe jurnale de ştiri cu rachete plimbate prin Piaţa Roşie la parada de Întâi Mai. Ce nu ştie el – şi ce nu ştie probabil nici senatorul Kuchel – e că mai mult