– Tu nu… nu ai de unde…

– Nu ştie câte din rachetele balistice intercontinentale explodează pe rampele de lansare din Siberia pentru că inginerii lor sunt incompetenţi. Nu ştie că peste jumătate din rachetele pe care le fotografiază avioanele noastre U-2 nu sunt decât trunchiuri de copaci pictate cu aripioare din carton. E o scamatorie, Sadie. Îi păcăleşte pe oameni de ştiinţă ca Johnny şi pe politicieni asemenea lui Kuchel. Dar nu poate păcăli un alt magician.

– Dar nu… nu e… a tăcut câteva clipe muşcându-şi buzele, apoi a reluat: De unde ştii tu aşa ceva?

– Nu pot să-ţi spun.

– Atunci nu pot să te cred. Johnny a spus că senatorul Kennedy o să candideze din partea Partidului Democrat, chiar dacă toată lumea zicea că o să fie Humphrey pe motiv că J.F.K. e catolic. A analizat alegerile primare pe state, a făcut calculele şi a avut dreptate. A mai spus că Johnson o să candideze ca vicepreşedinte pentru că e singurul sudist acceptat la nord de linia Mason-Dixon. Şi a avut dreptate şi aici. Kennedy a fost ales şi acum o să ne omoare pe toţi. Analiza statistică nu minte.

Am inspirat adânc.

– Sadie, vreau să mă asculţi. Cu foarte mare atenţie. Eşti suficient de trează?

O clipă nu a spus nimic. Apoi i-am simţit pe umăr mişcarea afirmativă din cap.

– Acum este marţi dimineaţă. Criza asta va mai dura încă trei zile. Sau patru. Nu-mi aduc prea bine aminte.

– Cum adică nu-ţi aduci aminte?

Adică Al n-a notat nimic despre povestea asta, iar cursul meu de istorie americană a fost acum douăzeci de ani. Mă şi mir că-mi amintesc şi atât.

– Vom institui blocada asupra Cubei, dar singura navă rusească pe care o vom opri va fi încărcată doar cu alimente şi alte bunuri. Ruşii vor vocifera şi se vor da mari şi tari, dar pe joi sau vineri, vor fi într-atât de speriaţi, că vor căuta o cale de ieşire din situaţia asta. Unul dintre diplomaţii lor va cere o teleconferinţă cu un tip de la televizor.

Şi de nicăieri, aşa cum îmi vin şi răspunsurile la cuvintele încrucişate, mi-am amintit numele acestuia. Pe aproape.

– Îl cheamă John Scolari… sau cam aşa ceva.

– Scali? Vorbeşti despre John Scali de la ABC News?

– Da, ăsta-i tipul. Asta o să fie vineri sau sâmbătă. În vreme ce tot restul lumii – inclusiv fostul tău şi amicul de la Yale – o să aştepte semnalul ca să-şi vâre capetele între genunchi şi să-şi ia la revedere de la cururi.

Mi-a mai venit inima la loc când am auzit-o chicotind.

– Şi rusul ăsta o să spună ceva de genul…

Şi am început să imit accentul rusesc. Îl învăţasem ascultând-o pe soţia lui Lee. Dar şi de la Boris şi Nataşa, din desenele animate Rocky and Bullwinkle.

– „Daţi vorbă la prieşiedinte că vrem ieşit din asta cu onor. Eşti de acord scoţi rachete din Turkia. Promiţi să nu mai invadezi Cuuba. Noi spunem okai şi diemontăm rachiete din Cuuba.” Şi exact asta o să se întâmple, Sadie.

Acum nu mai râdea. Se holba la mine cu ochi mari ca farfurioarele de ceai.

– Inventezi toate astea ca să mă faci să mă simt mai bine.

Nu i-am răspuns.

– Ba nu, a şoptit. Chiar crezi că aşa va fi.

– Greşit, am spus. Ştiu că aşa va fi. Mare diferenţă.

– George… nimeni nu ştie viitorul.

– John Clayton pretinde că îl ştie, şi pe el îl crezi. Roger de la Yale pretinde că îl ştie şi îl crezi şi pe el.

– Nu-i aşa că eşti gelos?

– Aşa e.

– Nu m-am culcat cu el. Nici măcar nu mi-am dorit s-o fac.

Şi a adăugat pe un ton grav:

– N-aş putea să mă culc cu un bărbat care e dat cu prea multă colonie.

– E bine de ştiut. Tot sunt gelos.

– Să te întreb de unde…

– Nu, pentru că nu-ţi voi răspunde.

Probabil că nu ar fi trebuit să-i spun nici măcar atât, dar nu m-am putut abţine. Şi, pe legea mea, aş fi făcut-o din nou.

– Dar îţi voi mai spune încă un lucru, pe care îl poţi verifica singură în vreo două zile. Adlai Stevenson şi reprezentantul Rusiei la Naţiunile Unite se vor confrunta în cadrul Adunării Generale. Stevenson va expune nişte fotografii uriaşe ale bazelor pentru rachete pe care le construiesc ruşii în Cuba şi îi va cere rusului să explice unde anume au minţit. Iar rusul va zice cam aşa: „Trebuie aşteptat, nu răspund fără traducere.” Iar Stevenson, care ştie că individul vorbeşte o engleză excelentă, o să-i dea un răspuns ce va ajunge în cărţile de istorie, laolaltă cu replica nu trageţi până nu le vedeţi albul ochilor. O să-i zică rusului că poate să aştepte până va îngheţa iadul.

M-a privit cu îndoială, s-a întors spre noptieră, a văzut pachetul carbonizat de Winston pe mormanul de mucuri strivite şi a zis:

– Cred că nu mai am ţigări.

– Nici nu-ţi mai trebuie până dimineaţă, i-am spus sec. Am senzaţia că ai băgat în tine provizia pe o săptămână.

– George? a şoptit cu voce foarte slabă, foarte timidă. Vrei să stai cu mine în noaptea asta?

– Am maşina parcată în…

– Dacă-şi vâră nasul vreun vecin, o să-i spun că ai venit pe la mine după discursul preşedintelui şi nu ţi-a mai pornit maşina.

Era plauzibil la cum mergea Sunlinerul zilele astea.

– Să însemne preocuparea asta pentru buna cuviinţă că ţi-a trecut spaima de Armaghedonul nuclear?

– Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu vreau să rămân singură. Sunt gata să fac dragoste cu tine dacă aşa te pot ţine aici, dar nu cred că ne va folosi la ceva. Mă doare capul îngrozitor.

– Nu trebuie să faci dragoste cu mine, iubito. Nu e un şantaj.

– N-am vrut să…

– Taci. Mă duc după aspirine.

– Şi uită-te pe dulăpiorul cu medicamente, te rog. Se întâmplă să mai las câte un pachet cu ţigări acolo.

Lăsase, dar, după ce a tras de trei ori din ţigara pe care i-am aprins-o, a cedat, pe jumătate adormită. I-am luat-o dintre degete şi am stins-o la poalele Muntelui Cancer. Apoi am luat-o în braţe