Când m-am trezit cu primele raze ale dimineţii, aveam şliţul de la pantaloni desfăcut şi o mână îndemânatică îmi umbla prin chiloţi. M-am întors spre ea. M-a privit calmă:

– Lumea e tot aici, George. Şi noi la fel. Haide. Fii blând. Încă mă mai doare capul.

Am fost blând şi m-am străduit să dureze cât mai mult. Amândoi ne-am străduit. La sfârşit, şi-a ridicat şoldurile şi şi-a înfipt unghiile în omoplaţii mei. Era mişcarea ei de o, Doamne, o, Doamne Dumnezeule, o, iubitule.

– Orice, mi-a şoptit în ureche făcându-mă să mă cutremur când am ejaculat. Poţi să fii orice, să faci orice, doar să-mi spui că rămâi cu mine. Şi că mă mai iubeşti.

– Sadie… n-am încetat niciodată să te iubesc.

Am luat amândoi micul dejun în bucătărie înainte să mă întorc în Dallas. I-am spus că acum pe bune locuiam în Dallas şi că îi voi da numărul de telefon de îndată ce mi-l voi instala.

A încuviinţat din cap şi s-a jucat cu furculiţa în farfuria cu ouă.

– Nu te-am minţit. N-o să-ţi mai pun nicio întrebare despre treburile tale.

– Aşa e cel mai bine. Nu aştepta răspuns şi nu vei fi dezamăgită.

– Poftim?

– Nimic.

– Doar mai spune-mi încă o dată că faci lucruri bune, nu rele.

– Da, i-am răspuns. Sunt unul din băieţii buni.

– O să-mi poţi dezvălui într-o bună zi despre ce e vorba?

– Sper, am zis. Sadie, pozele alea pe care ţi le-a trimis…

– Le-am rupt de dimineaţă. Nu vreau să mai vorbesc despre ele.

– Nici nu trebuie. Dar trebuie să-mi spui dacă asta a fost singura legătură pe care a luat-o cu tine. Că nu a venit pe aici.

– N-a venit. Şi ştampila de pe plic era din Savannah.

Observasem asta. Însă mai observasem şi că era datată cu două luni în urmă.

– Nu-i prea bun la confruntări personale. Are suficient curaj în capul lui, dar cred că-i laş din punct de vedere fizic.

Mi s-a părut o judecată corectă; expedierea acelor fotografii era o caracteristică obişnuită a comportamentului pasiv-agresiv. Totuşi, Sadie fusese sigură că John Clayton n-o să afle unde stă şi unde lucrează acum, şi iată că se înşelase în privinţa asta.

– Iubito, e greu de prevăzut purtarea celor cu psihicul labil. Dacă îl zăreşti, chemi poliţia. Bine?

– Da, George, m-a repezit ea uşor. Dar trebuie să te mai întreb un lucru şi după aceea îţi promit că nu vom mai discuta despre asta până când vei fi tu pregătit. Dacă vei fi vreodată.

– În regulă.

Am încercat să mă pregătesc pentru întrebarea care eram sigur că va urma: Vii din viitor, George?

– O să ţi se pară aiurea.

– A fost o noapte aiurea. Întreabă-mă.

– Eşti…

A scos un hohot mic de râs şi a început să strângă farfuriile de pe masă. Le-a dus la chiuvetă şi m-a întrebat cu spatele la mine:

– Eşti om? Adică eşti de pe Pământ?

M-am apropiat de ea, i-am cuprins sânii în palme şi am sărutat-o pe ceafă.

– Sută la sută om.

S-a întors. Ochii-i erau gravi.

– Pot să te mai întreb ceva?

Am oftat:

– Spune.

– Mai am patruzeci de minute până să încep să mă pregătesc pentru şcoală. Se întâmplă să mai ai încă un prezervativ? Cred că am descoperit leacul pentru durerile de cap.

Aşa că, în cele din urmă, nu a fost nevoie decât de ameninţarea războiului nuclear ca să fim iarăşi împreună – extraordinar de romantic!

Bine, poate că nu.

Deke Simmons, fiind genul de bărbat care îşi ia întotdeauna o batistă în plus când merge la filme triste, ne-a aprobat din toată inima. Nu şi Ellie Dockerty. Am observat o ciudăţenie: femeile ştiu mai bine să păstreze un secret, dar bărbaţii sunt cei care se simt mai bine în preajma acestora. La vreo săptămână după încheierea Crizei Rachetelor Cubaneze, Ellie a chemat-o pe Sadie în birou şi a închis uşa în urma ei – semn rău. A fost la fel de directă ca de obicei şi a întrebat-o pe Sadie dacă ştie mai multe acum despre mine decât a ştiut înainte.

– Nu, i-a răspuns Sadie.

– Dar aţi luat-o de la capăt.

– Da.

– Măcar ştii unde locuieşte?

– Nu, dar am numărul lui de telefon.

Ellie şi-a dat ochii peste cap. Şi cine ar fi putut-o condamna?

– Măcar ţi-a spus un lucru, cât de mic, despre trecutul lui? Dacă a mai fost căsătorit? Pentru că eu cred că a mai fost.

Sadie nu i-a răspuns.

– Nu s-a întâmplat să pomenească dacă a abandonat pe undeva vreun viţel sau doi? Pentru că bărbaţii fac aşa ceva uneori şi unul care a făcut-o o dată, nu va ezita s-o…

– Duduie Ellie, pot să mă întorc la bibliotecă, acum? Am pus o elevă să aibă grijă de sală şi chiar dacă Helen e o fată de nădejde, nu-mi place să-i las prea…

– Du-te, du-te, a făcut Ellie un semn cu mâna spre uşă.

– Credeam că-ţi place George, a spus Sadie când se ridica de pe scaun.

– Îmi place – pe un ton despre care Sadie mi-a povestit ulterior că mai degrabă sugera mi-a plăcut. Dar mi-ar plăcea şi mai mult – şi mi-ar plăcea şi mai mult pentru tine – dacă aş şti care este numele lui real şi ce intenţii are.

– Nu aştepta răspunsuri dacă nu vrei să ai dezamăgiri, a zis Sadie îndreptându-se spre uşă.

– Ce înseamnă asta?

– Înseamnă că îl iubesc. Înseamnă că mi-a salvat viaţa. Înseamnă că nu-i pot da în schimb decât încrederea mea şi că intenţionez să i-o dau.

Duduia Ellie era una dintre acele femei obişnuite să aibă ultimul cuvânt, numai că de data aceasta nu i-a reuşit.

În toamna şi iarna aceea ne-am stabilit o rutină. Veneam în Jodie vineri după-amiaza. Uneori cumpăram flori de pe drum, de la florăria din Round Hill. Uneori mă tundeam la frizeria din Jodie, care era un loc excelent pentru a te pune la curent cu ultimele bârfe. De asemenea, m-am obişnuit să am părul scurt. Îmi puteam aduce aminte cum îmi cădea înainte în ochi, dar în ruptul capului nu-mi aminteam pentru ce suportasem asta. A fost mai greu să mă obişnuiesc să port chiloţi strâmţi în loc de boxeri,