În serile acelea luam de obicei masa la restaurantul lui Al, apoi mergeam la meciul de fotbal. Iar când sezonul de fotbal s-a terminat, a început cel de baschet. Uneori ni se alătura şi Deke, purtând cu mândrie puloverul şcolii brodat cu inscripţia „Brian, leul luptător din Denton”.

Dar duduia Ellie nu venea niciodată cu noi.

Dezaprobările ei nu ne-au împiedicat să mergem la Candlewood Bungalows după meciurile de vineri. De obicei, rămâneam acolo singur şi sâmbătă noaptea, apoi, duminică dimineaţa, mă întâlneam iar cu Sadie la slujba de la biserica metodistă. Împărţeam aceeaşi carte de cântece şi intonam multe versuri din „Să adunăm snopii”. Semănăm dimineaţa, semănăm seminţele bunătăţii… Încă îmi mai răsună în minte şi melodia, şi cuvintele acestea pline de căldură.

De la biserică mergeam la ea acasă unde mâncam de prânz, apoi mă urcam în maşină şi mă întorceam în Dallas. Iar drumul mi se părea din ce în ce mai lung şi mai detestabil. În cele din urmă, într-o zi friguroasă de pe la mijlocul lui decembrie, Fordul meu a făcut o pană de motor, de parcă ar fi vrut şi el să-mi spună că mergem într-o direcţie greşită. Am vrut să-l repar – Sunlinerul ăsta decapotabil fiind singura maşină la care am ţinut cu adevărat în viaţă – dar tipul de la atelierul auto mi-a spus că motorul trebuie înlocuit şi că habar nu are de unde să facă rost de unul nou.

Aşa că m-am înfipt în rezerva mea substanţială (mă rog… relativ substanţială) şi am cumpărat un Chevy fabricat în 1959, cel care are designul cu aripioare în formă de W. Era o maşină bună, iar Sadie s-a îndrăgostit de ea pe loc, dar pentru mine nu a mai fost acelaşi lucru.

Am petrecut Crăciunul împreună la Candlewood. Am pus o rămurică de ilice pe măsuţa de toaletă şi i-am dăruit o jachetă. Ea mi-a dat o pereche de papuci pe care îi am şi acum în picioare. Există anumite lucruri destinate să dureze.

Pe douăzeci şi şase, de Ziua Puşculiţei, urma să luăm cina la ea acasă şi, în vreme ce aranjam masa, în faţa casei a oprit Ranch Wagon-ul lui Deke.

M-am mirat, deoarece Sadie nu pomenise nimic de musafiri. Încă şi mai surprins am fost când am zărit-o pe duduia Ellie pe locul de lângă şofer. Din felul cum stătea cu mâinile încrucişate pe piept şi se uita la maşina mea cea nouă, am înţeles că nu eram singurul care nu ştiuse de acest aranjament. Dar – să dăm Cezarului ce-i al Cezarului – căldura prefăcută cu care m-a salutat părea suficient de autentică şi m-a sărutat pe obraz. Avea o căciuliţă tricotată care o făcea să semene cu un copilaş bătrân şi mi-a zâmbit cu buzele strânse când am ajutat-o să şi-o scoată.

– Nici eu n-am fost la curent, i-am şoptit.

Deke mi-a scuturat viguros mâna.

– La mulţi ani, George. Mă bucur să te văd. Mamă, ce bine miroase.

Şi a şters-o la bucătărie. După câteva momente am auzit-o pe Sadie râzând şi exclamând:

– Scoate-ţi degetele de acolo, Deke. Nu te-a învăţat mama ta cum să te porţi?

Ellie îşi descheia încet nasturii uriaşi de la haină, fără să-şi ia nicio clipă ochii de la mine.

– E înţelept, George? m-a întrebat. Ce faceţi tu şi cu Sadie – crezi că e înţelept?

Înainte să apuc să-i răspund, a apărut Sadie cu friptura de curcan pe care tot o pregătea cu mare tam-tam încă de când ne întorsesem de la Candlewood Bungalows. Ne-am aşezat la masă şi ne-am prins de mâini.

– Doamne, binecuvântează mâncarea aceasta, a spus Sadie. Şi te rog binecuvântează prietenia pe care o simţim unul pentru celălalt cu mintea şi cu sufletul.

Am crezut că s-a terminat şi am vrut să-i dau drumul la mână, dar ea m-a strâns şi mai tare cu stânga, în vreme ce cu dreapta strângea mâna lui Ellie.

– Şi te rog binecuvântează-i pe George şi pe Ellie cu prietenie. Ajută-l pe George să-şi amintească bunătatea ei şi ajut-o pe Ellie să-şi amintească faptul că, dacă nu ar fi existat George, la noi în oraş ar fi fost o fată cu o cicatrice oribilă pe faţă. Îi iubesc pe amândoi şi mă întristează să le văd neîncrederea din ochi. În numele lui Iisus, amin.

– Amin! a repetat Deke entuziasmat. Frumoasă rugăciune!

I-a făcut cu ochiul lui Ellie.

Cred că o parte din Ellie ar fi vrut să se ridice de la masă şi să plece. Poate că menţionarea lui Bobbi Jill a împiedicat-o. Sau poate respectul pe care ajunsese să-l nutrească faţă de noua bibliotecară. Poate a avut puţin de-a face şi cu mine. Mi-ar plăcea să fi fost aşa.

Sadie se uita la duduia Ellie cu toată vechea ei nerăbdare.

– Curcanul arată absolut minunat, a spus Ellie şi mi-a dat farfuria ei.

– Vrei să fii bun să-mi pui un ciocănel, George? Şi nu fi zgârcit cu umplutura.

Poate că Sadie era vulnerabilă. Şi poate că Sadie era stângace. Dar Sadie putea să fie şi foarte, foarte curajoasă.

Cât de mult o iubeam.

Lee, Marina şi June s-au dus în vizită la soţii de Mohrenschildt să întâmpine noul an. Iar eu am rămas cu îndeletnicirile mele singuratice, însă atunci când Sadie m-a sunat să mă întrebe dacă vreau s-o duc la balul de revelion de la Bountiful Grange, am ezitat.

– Ştiu la ce te gândeşti, mi-a spus, dar o să fie mai bine decât anul trecut. O să avem noi grijă.

Şi iată-ne, la opt seara, dansând din nou pe sub plasele cu baloane. Formaţia de anul acesta se numea Dominoes. În rolul principal era un grup de suflători în loc de chitariştii stil Dick Dale care dominaseră balul de anul trecut, dar şi aceştia cântau foarte bine. Erau aceleaşi castroane cu limonadă roz şi suc de ghimbir, unul fără alcool, celălalt cu rom. Aceiaşi fumători sub scara de incendiu în aerul rece. Dar atmosfera era mai bună decât cea de anul