trecut. În aer plutea un sentiment de uşurare şi fericire. În octombrie lumea trecuse pe lângă ameninţarea unei catastrofe nucleare… şi scăpase. Am surprins câteva comentarii entuziaste referitoare la modul în care Kennedy îl făcuse pe bătrânul şi fiorosul urs rus să se retragă.

Pe la ora nouă, în timpul unui dans lent, Sadie a scos un ţipăt şi s-a retras din braţele mele. Am fost convins că îl recunoscuse pe John Clayton în mulţime şi mi-a sărit inima în gât. Dar ţipătul ei fusese unul de pură bucurie, căci îi zărise pe Mike Coslaw – absurd de chipeş într-un sacou din tweed – şi pe Bobbi Jill Allnut. A fugit înspre ei… şi s-a împiedicat de piciorul cuiva. Mike a prins-o, a luat-o în braţe şi a învârtit-o. Bobbi mi-a făcut un semn timid cu mâna.

L-am salutat pe Mike şi am sărutat-o pe Bobbi Jill pe obraz. Din cicatricea hidoasă mai rămăsese doar o dungă roz deschis.

– Doctorul mi-a zis că până la vară nici n-o să se mai observe, a spus ea. Şi mi-a mai zis că mă refac cel mai repede dintre toţi pacienţii lui. Datorită dumneavoastră.

– Am căpătat un rol în Moartea unui comis voiajor, domnule A, m-a informat Mike. Îl joc pe Biff.

– Rolul parcă e făcut pentru tine, m-am bucurat eu. Doar ai grijă să te fereşti de bătăile cu frişcă.

Într-una dintre pauze l-am văzut că îi spune ceva interpretului din orchestră şi am ştiut exact ce va urma. Când au revenit pe podium, acesta a anunţat:

– Avem o cerere specială. Există printre noi un domn George Amberson şi o domnişoară Sadie Dunhill? George şi Sadie? Veniţi încoace, George şi Sadie, sus de pe scaune, treceţi la acţiune.

Am păşit pe ring într-o furtună de aplauze. Sadie se îmbujorase toată şi râdea în hohote. I-a arătat lui Mike pumnul strâns în semn de ameninţare. El a zâmbit cu gura până la urechi. Puştiul pleca din trăsăturile lui, lăsând locul bărbatului ce va deveni. Abia sesizabil acum, dar cu siguranţă acolo. Cântăreţul a numărat, iar orchestra a început cu măsura pe care încă o mai aud în vise.

Di-da-daaam… da-di-da-da-daaaa…

Mi-am întins mâinile spre Sadie. A clătinat din cap, dar a început să-şi unduiască şoldurile pe ritm.

– Luaţi-l, don’şoară Sadie, a strigat Bobbi Jill. Dansaţi!

I s-au alăturat toţi cei din sala de bal:

– Dansaţi! Dansaţi! Dansaţi!

A cedat şi m-a prins de mâini. Şi am dansat.

4

La miezul nopţii, formaţia a cântat „Auld Lang Syne” – o altă orchestraţie decât cea de în urmă cu un an, dar acelaşi cântec dulce –, iar baloanele au început să plutească peste noi. Cuplurile se îmbrăţişau şi se sărutau. La fel am făcut şi noi.

– An Nou fericit, G… s-a dat înapoi încruntându-se. Ce s-a întâmplat?

Pe neaşteptate, avusesem în faţa ochilor imaginea clădirii Texas Book Depository, cub uriaş şi urât din cărămidă, cu ferestre ca nişte ochi. În anul acesta urma să devină o efigie a Americii.

Nu se va întâmpla asta. N-o să te las să ajungi atât de departe, Lee. N-o să ajungi niciodată la fereastra aceea de la etajul şase. Asta e promisiunea mea de Anul Nou.

– George?

– M-a trecut un fior, i-am spus. La mulţi ani!

M-am aplecat să o sărut, dar ea m-a oprit.

– O să se întâmple curând, nu-i aşa? Lucrul acela pe care ai venit să-l faci.

– Da, i-am răspuns. Dar nu chiar acum. În noaptea asta suntem doar noi doi. Sărută-mă, iubito. Şi dansează cu mine.

5

La sfârşitul lui 1962 şi la începutul lui 1963 am trăit două vieţi. Viaţa mea cea bună era în Jodie şi la Candlewood, în Kileen. Cealaltă era în Dallas.

Lee şi Marina se împăcaseră. Primul loc unde au locuit în Dallas a fost un apartament ca o groapă de gunoi foarte aproape de West Neely. De Mohrenschildt a fost cel care i-a ajutat să se mute. George Bouhe nu şi-a făcut apariţia. Nici vreunul din ceilalţi emigranţi ruşi. Îi gonise Lee. Îl urau, notase Al, iar dedesubt: A vrut să-i facă să-l urască.

Clădirea dărăpănată de la numărul 604 de pe Elsbeth Street fusese împărţită în patru sau cinci apartamente, în care stăteau claie peste grămadă o mulţime de oameni săraci care munceau mult, beau mult şi produceau hoarde de mucoşi foarte sonori. Prin comparaţie, fosta locuinţă a soţilor Oswald din Fort Worth arăta aproape decent.

N-am avut nevoie de ajutor electronic pentru a monitoriza starea tot mai precară a căsniciei lor; Marina purta pantaloni scurţi chiar şi după ce vremea se răcise, de parcă ar fi vrut să-l tachineze cu vânătăile ei. Şi cu nurii ei, fireşte. În mod obişnuit, June stătea în cărucior, între ei. Nu mai plângea tot aşa de mult în timpul partidelor lor de strigăte, ci doar se uita la ei sugându-şi degetul sau suzeta.

Într-o zi din noiembrie 1962, când mă întorceam de la bibliotecă, i-am observat pe Lee şi Marina la colţul dintre West Neely şi Elsbeth Street, urlând unul la celălalt. Câţiva oameni (mai ales femei la ora aceea) ieşiseră în pragul caselor ca să urmărească scandalul. June era în cărucior, tăcută şi abandonată, înfăşurată într-un pled roz, scămoşat.

Se certau în rusă, dar mărul discordiei era evident indicat de degetul acuzator al lui Lee. Marina purta o fustă neagră şi dreaptă – nu ştiu dacă pe vremea aceea şi în locul acela apăruse denumirea de fuste stilou – iar fermoarul de pe şoldul stâng era pe jumătate tras. Poate doar se blocase în material, dar dacă stăteai să asculţi delirul bărbatului ai fi crezut că o prinsese făcând trotuarul.

Femeia şi-a dat părul la o parte din ochi, a făcut un semn spre casa unde locuiau acum – la jgheaburile sparte din care curgea apă murdară, la gunoaiele şi cutiile goale de bere de pe peluza cheală – şi i-a urlat în engleză:

– Spui minciuni frumoase, apoi aduci soţie şi copil în cooocina asta!

Lee s-a înroşit până la rădăcina părului şi şi-a încrucişat