braţele peste pieptul costeliv, ca şi cum ar fi vrut să-şi ancoreze mâinile ca să nu mai producă şi alte stricăciuni. Şi poate că ar fi reuşit, cel puţin de această dată, dacă ea nu ar fi izbucnit în râs şi nu şi-ar fi fluturat degetele în dreptul urechii într-un gest ce pare a fi comun tuturor culturilor. A vrut să se întoarcă şi să plece, dar a tras-o înapoi şi a lovit din greşeală căruciorul aproape răsturnându-l. Apoi a lovit-o cu putere. S-a prăbuşit pe trotuarul spart şi şi-a acoperit faţa când el s-a aplecat deasupra ei.

– Nu, Lee, nu! Nu mai lovi pe mine!

N-a lovit-o. A smucit-o ca s-o ridice în picioare şi a început s-o zgâlţâie. Capul femeii se mişca în toate direcţiile.

– Hei! m-a făcut să tresar o voce ruginită din stânga mea. Hei, tu, băiete!

O femeie în vârstă cu un cadru ortopedic stătea în faţa casei doar într-o cămaşă de noapte roz din flanel, cu o jachetă vătuită deasupra. Părul cărunt îi stătea ridicat, aducându-mi aminte de permanentul pe care şi-l făcuse Elsa Lanchester la douăzeci de mii de volţi în Mireasa lui Frankenstein.

– Femeia aia e bătută! Du-te acolo şi opreşte-l!

– Nu, doamnă.

Îmi tremura vocea. M-am gândit să mai spun Nu mă bag între un bărbat şi soţia lui, dar ar fi fost o minciună. Adevărul era că nu voiam să fac absolut nimic ce ar fi putut schimba viitorul.

– Fricosule, mi-a spus femeia.

Cheamă poliţia, aproape că am spus, dar iarăşi mi-am înghiţit cuvintele. Dacă cucoana nu se gândise deja la asta şi îi dădeam eu ideea, la fel ar fi fost influenţat cursul evenimentelor. Dar a venit poliţia? Vreodată? Notiţele lui Al nu spuneau nimic în sensul acesta. Tot ce ştiam era că Oswald nu a fost niciodată judecat pentru violenţă domestică. Dar cred că puţini bărbaţi erau judecaţi pentru aşa ceva în vremurile acelea şi în locul acela.

Acum o târa spre alee cu o mână, în vreme ce cu cealaltă smucea căruciorul după el. Bătrâna mi-a aruncat o ultimă privire nimicitoare şi a tropăit înapoi în casă. Se retrăgeau şi ceilalţi. Spectacolul se terminase.

Din cameră, mi-am exersat binoclul asupra monstruozităţii din cărămidă roşie situate în diagonală de casa mea. După două ore, tocmai când voiam să renunţ la supraveghere, am zărit-o pe Marina ieşind cu o valijoară roz şi cu fetiţa înfăşurată în păturică. Îşi dăduse jos fusta de la care pornise toată tevatura şi îşi pusese o pereche de pantaloni şi două pulovere, căci vremea se răcise. A mers repede pe stradă, uitându-se în urmă de câteva ori după Lee. Când am fost convins că nu avea s-o urmărească, am pornit eu după ea.

A ajuns până la spălătoria de maşini Mister Car Wash, la patru străzi distanţă pe West Davis şi a intrat în cabina telefonică. M-am aşezat vizavi, pe banca din staţia autobuzului, cu un ziar desfăcut în faţă. Douăzeci de minute mai târziu, a apărut bătrânul şi devotatul George Bouhe. Marina i-a spus ceva cu o expresie foarte serioasă. El a dus-o la maşină şi i-a deschis portiera din dreapta şoferului. Ea a zâmbit şi l-a sărutat în fugă pe colţul gurii. Sunt sigur că tipul s-a topit de bucurie. Apoi s-a urcat la volan şi au plecat.

6

În seara aceea a mai avut loc o ceartă în faţa casei de pe Elsbeth Street şi din nou vecinii au ieşit să urmărească spectacolul. M-am amestecat în mulţime, ştiind că nu voi fi observat acolo.

Cineva – cu siguranţă Bouhe – îi trimisese pe George şi Jeanne de Mohrenschildt să ia şi restul lucrurilor Marinei. Probabil că Bouhe se gândise că erau singurii care puteau să intre fără ca Oswald să recurgă la măsuri de natură fizică.

– Al dracu’ să fiu dacă vă dau ceva! a strigat Lee, fără să-i pese de vecinii fascinaţi care îi sorbeau fiecare cuvânt.

Venele de la gât i se umflaseră şi ieşeau în relief; faţa i se colorase iarăşi în roşul acela strălucitor, de rac opărit. Cât de tare trebuie să-şi fi detestat tendinţa de a se îmbujora ca o fetiţă prinsă cu bileţele de amor.

De Mohrenschildt a apelat la abordarea raţională.

– Gândeşte-te, prietene. Aşa mai există o şansă. Dacă ar trimite poliţia…

A făcut un gest din umeri şi şi-a ridicat mâinile înspre cer.

– Atunci lăsaţi-mă o oră, i-a spus Lee, zâmbind cu toţi dinţii, dar cu o expresie încrâncenată. Ca să am timp să-i tai toate rochiile şi să distrug toate jucăriile pe care le-au trimis bogătaşii ăia ca să-mi cumpere fata.

– Ce se petrece? m-a întrebat un tânăr.

Avea cam douăzeci de ani şi călărea o bicicletă Schwinn.

– Cred că-i o ceartă conjugală.

– Osmont ăla, sau cum l-o fi chemând, nu? L-a părăsit rusoaica? Era şi timpul, părerea mea. Individul e nebun. E comunist, ştiai?

– Cred că am auzit ceva.

Lee urca ţanţoş treptele cu capul dat pe spate şi spinarea ţeapănă – Napoleon retrăgându-se din Moscova – când Jeanne de Mohrenschildt a strigat după el:

– Încetează, stupidnik!

Lee s-a întors la ea cu ochi mari care parcă spuneau că nu-i vine să creadă că se simte rănit. L-a privit pe de Mohrenschildt ca şi cum ar fi vrut să zică de ce nu-ţi stăpâneşti nevasta, dar de Mohrenschildt nu a intervenit. Părea că se distrează. Ca un amator de teatru care se uită la o piesă bunicică. Nu extraordinară, nu Shakespeare, dar o modalitate acceptabilă de a-şi petrece timpul.

Jeanne:

– Pentru numele lui Dumnezeu, Lee, dacă-ţi iubeşti soţia, încetează să te mai porţi ca un copil răzgâiat. Poartă-te cum trebuie.

– Nu se poate să-mi vorbeşti aşa.

La nervi, accentul de sudist al lui Lee era şi mai puternic.

– Ba uite că se poate, şi aşa şi fac, l-a repezit femeia. Lasă-ne să-i luăm lucrurile sau am să chem poliţia eu însămi.

Lee a mârâit:

– Spune-i să tacă din gură şi să-şi vadă de treaba ei, George.

De Mohrenschildt a râs plin de voioşie:

– Astăzi tu eşti treaba noastră, Lee.

Apoi a devenit serios:

– Încep să-mi pierd respectul pentru tine, tovarăşe.