Cu umeri gârboviţi, Lee s-a dat la o parte. Jeanne a urcat treptele fără să-l învrednicească nici măcar cu o privire. Dar de Mohrenschildt s-a oprit şi l-a cuprins pe Lee – care devenise înfiorător de slab – într-o îmbrăţişare puternică. După una sau două secunde, Oswald l-a îmbrăţişat la rândul lui. Şi am observat (cu un amestec de milă şi repulsie) că băiatul – pentru că, de fapt, asta era – începuse să plângă.

– Da’ ce, sunt o pereche de ciudaţi din ăia? a întrebat tânărul cu bicicleta.

– Ciudaţi sunt, într-adevăr, i-am răspuns. Dar nu aşa cum îţi închipui.

Pe la sfârşitul aceleiaşi luni, când m-am întors dintr-unul din weekendurile petrecute cu Sadie, am descoperit că Marina şi June se întorseseră şi locuiau şi ele acum în haznaua de pe Elsbeth Street. O scurtă perioadă, familia a părut liniştită. Lee se ducea la muncă – acum mărea fotografii, nu mai asambla uşi din aluminiu – şi se întorcea acasă, uneori chiar cu flori. Marina îl întâmpina cu pupături. Odată i-a arătat că strânsese gunoiul de pe peluza din faţă, iar el a aplaudat-o. Femeia a început să râdă şi am putut să observ că îşi reparase dinţii. Nu ştiu cât a avut de-a face George Bouhe cu afacerea asta, dar personal cred că foarte mult.

Am urmărit această scenă din colţul străzii şi iarăşi am fost luat prin surprindere de vocea ruginită a bătrânei cu cadrul ortopedic.

– Să ştii că n-o să dureze.

– S-ar putea să aveţi dreptate, i-am spus.

– Probabil că o s-o omoare. Am mai văzut de astea.

De sub părul electric, ochii ei mă urmăreau cu dispreţ rece.

– Şi n-ai de gând să te amesteci, nu-i aşa, Sonny Biscuit?

– Ba da, i-am spus. Dacă lucrurile se vor înrăutăţi, am s-o fac.

Şi aveam de gând să-mi ţin această promisiune, chit că nu o făcusem pentru binele Marinei.

În dimineaţa de după cina luată la Sadie de Ziua Puşculiţei, am găsit în cutia poştală o notă de la Oswald, deşi era semnată A. Hidell. Aflasem despre acest nume fals din însemnările lui Al. A însemna Alek, numele cu care îl alinta Marina în timpul perioadei petrecute în Minsk.

Nu m-a deranjat că am primit anunţul respectiv, pentru că toată lumea de pe stradă primise câte unul. Fluturaşii fuseseră tipăriţi pe hârtie roz-aprins (şterpelită probabil de la actualul loc de muncă al lui Oswald) şi am observat vreo zece, dacă nu mai mulţi, fâlfâind în rigolă. Locuitorii cartierului Oak Cliff din Dallas nu erau renumiţi pentru depozitarea gunoaielor în locuri amenajate în acest sens.

SĂ PROTESTĂM ÎMPOTRIVA FASCISMULUI DE LA CANALUL 9!

CASA SEGREGAŢIONISTULUI BILLY JAMES HARGIS!

PROTESTAŢI ÎMPOTRIVA FOSTULUI GENERAL EDWIN WALKER!

Marţi seara, în timpul televiziei emisiei aşa-zise Cruciada Creştină a lui Billy James Hargis, Canalul 9 va da timp de emisie GENERALULUI EDWIN WALKER, fascist de dreapta, care l-a încurajat pe J.F.K. să invadeze poporul paşnic al Cubei şi care a aţâţat DISCRIMINAREA negrilor şi s-a împotrivit integrării în sud. (Dacă aveţi îndoieli în ce priveşte această informaţie, verificaţi în „Ghidul TV”.) Aceşti doi oameni reprezintă tot ce am atacat noi în Războiul Doi şi DELIRUL lor Fascist nu are treabă la TV. EDWIN WALKER a fost unul din cei din SUPREMAŢIA ALBILOR care a încercat să-l împiedice pe JAMES MEREDITH să ia parte la adunarea de la UNIV MISSISSIPPI. Dacă iubiţi America protestaţi împotriva timpului gratis dat la ăia care propovăduie URA şi VIOLENŢA. Scrieţi o scrisoare! Mai bine, veniţi şi protestaţi la Canal 9 pe 27 dec!

A. Hidell

Preşedinte „Jos Mâinile de pe Cuba” Filiala Dallas – Fort Worth

Am observat în treacăt greşelile de ortografie, apoi am împăturit fluturaşul şi l-am pus în cutia unde îmi ţineam manuscrisul.

În ediţia ziarului Muci Herald din ziua de după „televizia” cu Hargis şi cu Walker nu s-a relatat că ar fi fost vreun protest în faţa sediului postului Canal 9. Mă îndoiesc că s-a dus cineva şi sunt aproape convins că nici măcar Lee nu a trecut pe acolo. Dar eu am deschis televizorul pe Canalul 9 joi seara, nerăbdător să-l văd pe omul pe care Lee – probabil Lee – va încerca în curând să-l ucidă.

La început a fost doar Hargis, aşezat la un birou şi prefăcându-se că îşi notează ceva important în vreme ce din fundal se auzea înregistrarea unui cor care interpreta „Imnul de luptă al Republicii”. Era un ins grăsuluc cu o grămadă de păr negru pieptănat peste cap. Pe când sunetele muzicii se stingeau, şi-a lăsat stiloul din mână, s-a uitat fix la cameră şi a spus:

– Bun venit la Cruciada Creştină, semeni ai mei. V-am adus veşti bune – Iisus vă iubeşte. Da, vă iubeşte, pe fiecare dintre voi. Să ne rugăm împreună.

Vreo zece minute după asta, Hargis l-a ţăcănit la cap pe Atotputernicul. A vorbit despre lucrurile obişnuite, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru şansa pe care i-a dat-o de a răspândi evanghelia şi instruindu-L pe Acesta să-i binecuvânteze pe cei care au trimis ofrande ale dragostei. Apoi a intrat în fondul problemei, cerându-I lui Dumnezeu să-i armeze pe Aleşii Lui cu sabia şi pavăza dreptăţii ca să putem înfrânge comunismul, care şi-a ridicat capul hidos la doar o sută cincizeci de kilometri distanţă de coasta Floridei. I-a cerut lui Dumnezeu să îi ofere preşedintelui Kennedy înţelepciunea (pe care el, Hargis, aflându-se mai aproape de El, o poseda deja) de a intra în Cuba şi de a smulge tarele necredinţei. I-a mai cerut lui Dumnezeu şi să pună capăt ameninţării comuniste tot mai mari din campusurile universitare americane – se pare că muzica folk avea o anumită legătură cu chestia asta, dar Hargis a cam pierdut şirul când a ajuns aici. A încheiat mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru oaspetele său din această seară, eroul luptei de la Anzio şi a celei de la Chosin, Generalul Edwin A. Walker.

Walker era îmbrăcat într-un costum kaki extrem de asemănător cu o uniformă. Dunga pantalonilor părea ascuţită ca