un brici. Chipul lui împietrit mi-a adus aminte de actorul de westernuri Randolph Scott. A dat mâna cu Hargis şi au început să vorbească despre comunismul care se răspândise nu doar în campusurile universitare, ci şi în sălile Congresului şi în comunitatea ştiinţifică. Au atins în treacăt problema fluorizării apei. Şi apoi au început discuţia despre Cuba, pe care Walker o numea cancerul din Caraibe.

Am înţeles de ce Walker eşuase atât de penibil în cursa sa pentru postul de guvernator al statului Texas cu un an în urmă. Ar fi fost în stare să adoarmă nişte liceeni chiar şi la prima oră de curs. Dar, când discursul lui începea să treneze, Hargis avea grijă să-i dea câte un imbold, intercalând exclamaţii de genul „Iisus fie lăudat!” şi „Dumnezeu ţi-este martor, frate!”. Au mai pălăvrăgit despre apropiata campanie de manifestări, intitulată „Operaţiunea Cursa de la Miezul Nopţii”, ce urma să se desfăşoare în statele din sud. Apoi Hargis l-a invitat pe Walker să lămurească lucrurile cu referire la „anumite acuze injurioase despre o posibilă atitudine segregaţionistă apărute în ziarele din New York şi nu numai”.

Şi acum Walker a uitat că e la televizor şi a prins ceva viaţă:

– Ştii că nu-i nimic altceva decât un vagon de propagandă comunistă.

– Ştiu! a exclamat Hargis. Şi Dumnezeu vrea să îi demaşti, frate.

– Mi-am trăit întreaga viaţă în armata americană şi voi fi soldat cu inima până la moarte. (Dacă era după voia lui Lee, asta însemna în aproximativ trei luni.) Întotdeauna mi-am îndeplinit datoria de soldat. Când preşedintele Eisenhower mi-a ordonat să pun capăt tulburărilor din Little Rock din 1957 – izbucnite din cauza integrării rasiale forţate în liceul din localitate, după cum bine ştii – mi-am făcut datoria. Dar Billy, sunt şi soldat în oastea lui Dumnezeu…

– Soldat creştin! Iisus fie lăudat!

– … şi în calitatea aceasta de creştin, ştiu că integrarea forţată este o greşeală cumplită. Contravine constituţiei, contravine autonomiei statale şi contravine Bibliei.

– Împărtăşeşte-ne, l-a îndemnat Hargis şi şi-a şters o lacrimă de pe obraz, sau poate o picătură de transpiraţie care trecuse prin stratul gros de fard.

– Urăsc eu rasa neagră? Cei care susţin asta – şi cei care s-au zbătut atât ca să mă alunge din serviciul militar pe care îl iubesc – sunt mincinoşi şi comunişti. Tu ştii adevărul, oamenii alături de care am luptat ştiu adevărul şi Dumnezeu ştie adevărul.

S-a aplecat spre gazda emisiunii:

– Crezi că profesorii negri din Alabama şi din Arkansas şi din Louisiana şi din marele stat al Texasului îşi doresc integrarea rasială? Nu şi-o doresc. O consideră o insultă la adresa talentelor şi strădaniilor lor. Crezi că elevii negri îşi doresc să meargă la şcoală alături de albii care sunt în mod natural mai înzestraţi pentru citit, scris şi aritmetică? Crezi că americanii adevăraţi îşi doresc corcirea care va rezulta din această împreunare?

– Sigur că nu! Iiiiisuuus fie lăudat!

Mi-am amintit de semnul pe care îl văzusem în North Carolina, cel care arăta spre o potecă străjuită de tufe de oţetar otrăvitor. COLORAŢI scria pe el. Walker nu merita să moară, dar mai mult ca sigur că avea nevoie de o zguduială straşnică. Iisus fie lăudat pentru cel care o va face.

Atenţia îmi plecase la plimbare, dar ceea ce spunea acum Walker a readus-o înapoi în mare grabă.

– Dumnezeu, nu generalul Edwin Walker, a fost cel care a stabilit poziţia negrilor în lumea Lui atunci când le-a dat o altă culoare a pielii şi alte talente. Talente sportive. Ce ne spune Biblia despre deosebirea aceasta şi de ce a fost rasa neagră blestemată cu atât de multă durere şi trudă? Vom afla dacă citim capitolul nouă al genezei, Billy.

– Dumnezeu fie lăudat pentru cuvântul Lui cel sfânt.

Walker şi-a închis ochii şi a ridicat mâna dreaptă de parcă depunea mărturie la tribunal.

– Şi Noe a băut vin şi îmbătându-se, s-a dezvelit. Iar Ham a văzut goliciunea tatălui său şi le-a spus fraţilor săi. Dar Sem şi Iafet – părintele rasei arabe şi părintele rasei albe, ştiu că ştii toate astea, Billy, dar nu toată lumea le ştie, nu toată lumea a fost deprinsă cu învăţăturile Bibliei încă de la sânul mamei…

– Dumnezeu fie lăudat pentru mamele creştine! Spune mai departe!

– Sem şi Iafet nu s-au uitat. Şi când s-a trezit Noe şi a aflat ce s-a întâmplat, a spus: „Blestemat să fie Canaan, robul robilor să fie la fraţii săi, tăietor de lemne să fie şi să care apă cu ciu…”

N-am mai suportat şi am închis televizorul.

9

Ce am văzut la Lee şi Marina în ianuarie şi februarie 1963 m-a dus cu gândul la un tricou inscripţionat pe care l-a purtat Christy în ultimul an al căsniciei noastre. Chipul unui pirat fioros cu mesajul BĂTĂILE VOR CONTINUA PÂNĂ CÂND MORALITATEA VA CREŞTE. Şi multe bătăi au avut loc la numărul 604 de pe Elsbeth Street în iarna aceea. Toţi cei din vecinătate auzeam urletele lui Lee şi ţipetele Marinei – uneori ţipete de furie, alteori de durere. Nimeni nu a intervenit. Nici eu.

Nu că ar fi fost singura nevastă bătută regulat în Oak Cliff; ba chiar parcă se instituise o tradiţie locală în acest sens în serile de vineri şi sâmbătă. Din lunile astea cenuşii şi înfiorătoare nu-mi amintesc decât că îmi doream fierbinte să se termine serialul ăsta jalnic, ca să pot fi cu Sadie tot timpul. Voi verifica dacă Lee va fi singur când va încerca să-l omoare pe generalul Walker, apoi îmi voi duce la capăt misiunea. Nu era obligatoriu ca Oswald să acţioneze singur de ambele dăţi, dar asta era tot ce puteam face. După ce voi afla toate răspunsurile – mare parte din ele, în orice caz – îl voi ucide pe Lee Oswald cu tot atâta sânge rece ca atunci când l-am omorât pe Frank Dunning.

Vremea a trecut. Încet, dar a trecut. Şi într-o bună zi, cu puţin timp înainte ca soţii Oswald să se mute pe Neely Street în apartamentul de deasupra mea, am văzut-o pe Marina stând de vorbă cu bătrâna cu cadrul