ortopedic şi părul în stil Elsa Lanchester. Surâdeau amândouă. Bătrâna a întrebat-o ceva. Marina a râs, a dat din cap şi şi-a pus mâinile pe abdomen.

Am împietrit lângă fereastră, cu draperiile trase, binoclul în mână şi gura uscată. Această neaşteptată evoluţie a evenimentelor nu era menţionată în însemnările lui Al, fie pentru că nu ştiuse, sau nu-i păsase. Dar mie îmi păsa.

Soţia celui pe care l-am aşteptat mai mult de patru ani ca să-l omor era din nou însărcinată.

Capitolul 21 1

Pe 2 martie 1963, soţii Oswald au devenit vecinii mei de la etaj. Şi-au cărat lucrurile din cutia de cărămidă de pe Elsbeth Street în braţe, îndesate în cutii din carton. Şi aproape imediat au început să se învârtă rolele micuţului magnetofon japonez, dar, de obicei, ascultam la căşti. Aşa, conversaţiile de deasupra aveau viteză normală, dar bineînţeles că tot nu puteam să pricep prea multe.

În săptămâna de după mutarea familiei Oswald în noul bârlog, m-am dus la una din casele de amanet de pe Greenville Avenue ca să-mi cumpăr un pistol. Primul revolver pe care mi l-a arătat cămătarul a fost acelaşi model Colt .38 pe care îl cumpărasem în Derry.

– Foarte bun pentru apărare împotriva pungaşilor şi hoţilor de case, mi-a spus cămătarul. Al naibii de precis la douăzeci de metri.

– Cincisprezece, am spus. Cincisprezece metri, aşa ştiu eu.

Cămătarul şi-a ridicat sprâncenele:

– Bine, haide cinşpe. Orice cretin care…

…ar încerca să mă jefuiască trebuie să fie la distanţă mai mică de atât.

– … te-ar acosta o să fie mai aproape. Ce zici?

Primul impuls, doar ca să întrerup acel dangăt armonic, uşor discordant însă, a fost să-i spun că vreau altceva, poate unul de calibrul .45, însă întreruperea armoniei ar fi putut să fie o idee proastă. Cine să ştie? Ce ştiam, însă, era că pistolul .38 pe care îl cumpărasem în Derry îşi făcuse treaba.

– Cât costă?

– Ţi-l dau cu doişpe.

Cu doi dolari mai mult decât dădusem în Derry, dar, sigur, asta se întâmplase cu patru ani şi jumătate în urmă. Şi dacă ajustam preţul cu rata inflaţiei doisprezece dolari era destul de bine. I-am cerut şi o cutie cu gloanţe şi am încheiat afacerea.

Când cămătarul a văzut că pun şi pistolul şi gloanţele în servieta pe care o adusesem special în acest scop, mi-a spus:

– Să-ţi vând şi un toc pentru pistol, băiete? Nu pari a fi de prin părţile astea şi probabil că nu ştii, dar e legal să poţi armă în Texas fără permis dacă ai cazier. Ai cazier?

– Nu, dar nu mă aştept să fiu jefuit în plină zi.

Cămătarul mi-a azvârlit un zâmbet sumbru:

– Nu poţi să ştii ce se poate întâmpla pe Greenville Avenue. Un tip şi-a zburat creierii aproape de aici acum vreo câţiva ani.

– Nu mai spune?

– Da, dom’le, lângă barul Desert Rose. Din cauza unei tipe, bineînţeles, îţi dai seama?

– Îmi dau, i-am răspuns. Deşi se mai întâmplă să fie şi din cauza politicii.

– Nee, întotdeauna e vorba de o muiere.

Îmi lăsasem maşina într-o parcare aflată la distanţă de patru străzi de casa de amanet şi, ca să ajung la maşina mea cea nouă (nouă pentru mine, în orice caz), trebuia să trec prin faţa casei de pariuri Faith Financial, unde pariasem pe Miracle Pirates în toamna lui 1960. Individul care îmi achitase cei o mie două sute de dolari fuma în faţa clădirii. Purta acelaşi cozoroc verde. Privirea i-a alunecat peste mine, fără să dea vreun semn că m-ar fi recunoscut.

2

Asta se întâmpla într-o după-amiază de vineri şi de pe Greenville Avenue m-am dus direct la Kileen, unde m-am întâlnit cu Sadie la Candlewood Bungalows. Am rămas acolo peste noapte, aşa cum ne formaserăm obiceiul în acea iarnă. Ziua următoare ea s-a întors în Jodie unde m-am dus şi eu duminică pentru a asista la slujbă. După binecuvântare, în timpul părţii când ne ţinem de mâini şi spunem „Pacea să fie cu voi”, gândurile mi s-au îndreptat, într-un mod deloc plăcut, la pistolul din portbagajul maşinii mele.

În timpul prânzului de duminică Sadie m-a întrebat:

– Mai e mult? Până când vei face ceea ce trebuie să faci?

– Dacă totul merge cum sper eu, nu mai mult de o lună.

– Şi dacă nu?

Mi-am trecut mâinile prin păr şi m-am dus la fereastră.

– Atunci nu ştiu. Mai ai şi alte întrebări?

– Da, mi-a răspuns liniştită. Avem prăjitură cu cireşe la desert. Vrei să-ţi pun şi puţină frişcă?

– Da, mulţumesc, i-am spus. Te iubesc, draga mea.

– Bine faci, a zis ridicându-se să aducă prăjitura. Pentru că mă simt cam vulnerabilă.

Am rămas la fereastră. O maşină trecea încet pe stradă – veche dar bună, cum ar fi spus crainicul de la K-Life – şi am avut din nou sentimentul că asist la un alt moment armonic. Doar că aveam cam des sentimentul acesta în ultima vreme şi de obicei nu însemna mai nimic. Şi mi-a venit în minte unul din acronimele învăţate de Christy la întrunirile Alcoolicilor Anonimi: FEPR, însemnând fantezii ce par reale.

Dar de data aceasta am făcut o asociere. Maşina era un Plymouth Fury alb cu roşu asemenea celei pe care o văzusem în parcarea fabricii Worumbo, nu departe de uscătoria lângă care se afla vizuina de iepure cu ieşire în anul 1958. Mi-am amintit că am ciocănit în portbagajul ei ca să mă conving că-i adevărată. Maşina de acum avea plăcuţă de Arkansas, nu de Maine, şi totuşi… armonia aceea. Uneori îmi spuneam că dacă voi ajunge să ştiu ce anume însemna această armonie, voi şti totul. Aiurea gând, dar adevărat.

Omul cu biletul galben ştia, mi-am zis. Ştia, şi asta i-a adus moartea.

Cel mai recent moment armonic a semnalizat şi a făcut la stânga la un semafor, dispărând spre Main Street.

– Haide la desert, m-a chemat Sadie, făcându-mă să tresar puternic.

Cei de la adunările AA spun că FEPR mai înseamnă şi altceva: fugi cât poţi de repede.

3

În seara aceea, când m-am întors pe Neely Street, mi-am pus căştile şi am ascultat