Marina: (Spune ceva ruseşte)

LEE: Nu pot, mama, sunt în cadă cu Junie!

(Alte pleoscăieli şi râsete – râsul lui Lee şi chicotitul ascuţit al fetiţei.)

LEE: Mama, am udat pe jos! Junie pleosc! Fetiţă rea!

Marina: Şterge! Eu ochiupată! Ochiiupată! (Dar şi ea râde.)

LEE: Nu pot. Vrei ca asta mică să… (ruseşte)

Marina: (Vorbeşte ruseşte – certându-i şi râzând în acelaşi timp.)

(Alte pleoscăieli. Marina fredonează un cântec de muzică uşoară pe care l-a auzit la KLIF. Foarte frumos.)

LEE: Mama, adu-ne jucăriile!

Marina: Da, da. Mereu vreţi jucării.

(Pleosc, tare. Probabil că uşa de la baie e larg deschisă acum.)

Marina: (Ruseşte.)

LEE (cu ton de băieţel bosumflat): Mama, ai uitat mingea noastră de cauciuc.

(Pleosc şi mai mare – copilul ţipă de încântare.)

Marina: Uite, jucării pentru prinţişior şi prinţişioară.

(Toţi trei râd – veselia lor mă lasă rece.)

LEE: Mama, adu-ne un (ruseşte). Ne-a intrat apă în urechi.

Marina (râzând): Of, Doamne, şi mai ce?

Am rămas treaz multă vreme în noaptea aceea, gândindu-mă la cei trei. Cum erau fericiţi, şi de ce nu ar fi? Apartamentul de la numărul 214 de pe Neely Street nu era mare lucru, dar tot putea fi considerat un pas înainte de fosta lor locuinţă. Poate că acum dormeau toţi în acelaşi pat, iar June era veselă, nu înspăimântată.

Acum erau patru în pat. Cu cel care creştea în pântecele Marinei.

Lucrurile au început să se mişte mai repede, aşa cum se întâmplase şi în Derry, doar că de data aceasta săgeata timpului arăta spre ziua de 10 aprilie, nu spre Halloween. Notiţele lui Al, pe care mă bizuisem ca să ajung până aici, nu îmi mai erau de prea mare folos. În pregătirea terenului pentru atentatul asupra lui Walker, Al se concentrase în exclusivitate pe acţiunile şi mişcările lui Lee, or, în iarna aceea s-au petrecut mult mai multe lucruri, mai ales în viaţa Marinei.

În primul rând, reuşise să-şi facă un prieten – nu un aspirant la statutul de iubiţel vârstnic ca George Bouhe, ci o prietenă, o femeie. O chema Ruth Paine şi făcea parte dintr-o sectă protestantă. Vorbeşte ruseşte, notase Al într-un stil laconic foarte diferit de însemnările lui anterioare. S-au cunoscut la o petrecere, 2(??).63. Marina era despărţită de Lee şi va locui cu femeia Paine la vremea asasinării lui Kennedy. Şi apoi, ca pe un gând întârziat şi nimic altceva: Lee a ascuns M-C în garajul lui Paine. Înfăşurată în pătură.

M-C însemna carabina comandată prin poştă, Mannlicher-Carcano, cu care Lee avea de gând să-l omoare pe generalul Walker.

Nu ştiu cine a dat petrecerea la care Lee şi Marina i-au cunoscut pe soţii Paine. Nu ştiu cine le-a făcut cunoştinţă. De Mohrenschildt? Bouhe? Probabil unul din cei doi, întrucât ceilalţi emigranţi începuseră deja să se ţină departe de soţii Oswald. Bărbăţelul era un atoateştiutor sarcastic, iar nevestica era un sac de box care trecuse pe lângă Dumnezeu ştie câte ocazii când ar fi putut să-l părăsească pentru totdeauna.

Ce ştiu însă este că portiţa de salvare a Marinei Oswald a apărut la volanul unui Chevrolet combi roşu cu alb, într-o zi ploioasă de la mijlocul lui martie. A parcat în faţa casei şi s-a uitat în jur cu şovăială, de parcă nu ar fi fost sigură că nimerise la adresa corectă. Ruth Paine era înaltă (deşi nu tot la fel de înaltă ca Sadie) şi exagerat de slabă. Părul castaniu îi era pieptănat peste fruntea foarte lată şi era prins la spate, stil care nu o avantaja. Ochelarii cu rame cu şurub stăteau cocoţaţi pe un nas plin de pistrui. Aşa cum mă uitam prin crăpătura dintre draperii, mi s-a părut genul de femeie care nu se atinge de carne şi care se află în prima linie a demonstraţiilor pentru interzicerea bombelor… de fapt, cam asta era Ruth Paine, o femeie care aparţinea filosofiei New Age înainte ca aceasta să fie la modă.

Probabil că Marina o pândise, pentru că a coborât imediat s-o întâmpine, cu June în braţe, învelită într-o pătură care s-o apere de burniţa rece. Ruth Paine a zâmbit nesigură şi a rostit rar, cu pauze între cuvinte:

– Bună ziua, doamnă Oswald. Sunt Ruth Paine. Mă mai ţineţi minte?

– Kanieşna, a răspuns Marina. Fireşte.

Apoi a adăugat ceva în rusă. Ruth i-a răspuns în aceeaşi limbă… dar cu multe poticneli.

Marina a poftit-o înăuntru. Am aşteptat până am auzit scârţâitul paşilor lor deasupra mea şi mi-am pus căştile conectate la microfonul din lampă. Am auzit o conversaţie purtată într-o combinaţie de rusă cu engleză. Marina a corectat-o pe Ruth de câteva ori, râzând adesea. Am priceput suficient cât să înţeleg ce căuta aici Ruth Paine. Ca şi Paul Gregory, voia să ia lecţii de rusă. Am mai înţeles şi altceva din râsetele lor frecvente şi din discuţia tot mai naturală: se plăceau una pe cealaltă.

Şi mi-a părut bine pentru Marina. Dacă va fi să-l ucid pe Oswald după atentatul lui împotriva generalului Walker, ar putea să se ducă să locuiască cu Ruth Paine. Cel puţin aşa speram.

Ruth a făcut lecţii de rusă pe Neely Street doar de două ori. După aceea, Marina şi June se urcau în maşină şi le ducea de acolo. Probabil acasă la ea în eleganta suburbie Irving (elegantă după standardele din Oak Cliff). N-am găsit adresa în însemnările lui Al – nu-i păsa aproape deloc de relaţia dintre Marina şi Ruth, poate pentru că se aştepta să termine cu Lee înainte ca puşca să ajungă în garajul familiei Paine –, dar am găsit-o în cartea de telefon: 2515 West Fifth Street.

Într-o după-amiază mohorâtă, cam la două ore după ce plecaseră femeile, Lee şi George de Mohrenschildt au apărut în maşina acestuia din urmă. Lee