a coborât ducând în braţe o pungă mare maro pe care era desenat un sombrero şi scria PEPINO’S BEST MEXICAN. De Mohrenschildt avea o cutie cu sticle de Dos Equis. Au urcat scara exterioară râzând şi sporovăind. Mi-am pus căştile cât am putut de repede. Inima îmi bătea să-mi iasă din piept. La început n-am auzit nimic, până ce unul din ei a aprins lampa. După aceea puteam jura că mă aflu în cameră cu ei.

Doar vă rog nu complotaţi să-l omorâţi pe Walker, le-am spus în gând. Vă rog, nu-mi faceţi sarcina mai grea decât este deja.

– Scuză deranjul, a spus Lee. În ultima vreme nu mai vrea să facă nimic. Doar doarme, se uită la televizor şi povesteşte despre femeia aia pe care o învaţă ruseşte.

De Mohrenschildt a vorbit o vreme despre nişte terenuri petrolifere pe care încerca să le obţină în Haiti şi s-a lansat în critici dure la adresa regimului represiv al lui Duvalier.

– La sfârşitul fiecărei zile, morţii din pieţe sunt adunaţi în camioane. Mulţi sunt copii care au murit de foame.

– Castro şi Frontul vor pune capăt acestei situaţii, a spus Lee cu asprime.

– Fie ca pronia cerească să aducă mai repede ziua aceea.

Am auzit sticle ciocnindu-se, probabil pentru a toasta în cinstea ideii ca pronia să facă bine şi să aducă ziua aceea mai repede.

– Cum mai e la muncă, tovarăşe? Cum se face că eşti liber acum?

Nu era la lucru, a explicat Lee, pentru că voia să fie aici. Simplu. A pontat şi a plecat.

– Ce-or să-mi facă? Sunt cel mai bun tehnician pe care îl are Bobby Stovall şi el ştie chestia asta. Maistrul, îl cheamă (nu am reuşit să înţeleg – Graff? Grafe?), zice „Nu mai face pe liderul de sindicat, Lee”. Şi ştii ce fac eu atunci? Râd şi-i zic: „Bine, svinina” şi plec de acolo. Toată lumea ştie că e o sulă de porc.

Dar era evident că lui Lee îi plăcea ce face, chiar dacă se tot văita de atitudinea paternă a celor din jur şi de faptul că vechimea conta mai mult decât talentul. La un moment dat a spus:

– Ştii, dacă am fi fost în Minsk, pe un teren neutru, aş fi ajuns să conduc afacerea într-un an.

– Ştiu, fiule, este săritor în ochi.

Spune ce vrea să audă. Îl linguşeşte ca să-i ia minţile. Eram sigur de asta. Şi nu-mi plăcea câtuşi de puţin.

– Ai văzut ziarul de dimineaţă? a întrebat Lee.

– N-am văzut decât telegrame şi rapoarte toată dimineaţa. De ce crezi că am venit dacă nu ca să fug de la birou?

– Walker a făcut-o, a spus Lee. A intrat în campania lui Hargis – sau poate-i campania lui Walker şi Hargis a intrat în ea. Nu-mi dau seama. În afurisita aia de Cursă de la Miezul Nopţii. Tembelii ăştia doi o să facă turul sudului şi o să spună tuturor că Asociaţia Naţională pentru Promovarea Persoanelor de Culoare e o organizaţie comunistă. O să dea integrarea şi dreptul la vot în urmă cu douăzeci de ani.

– Sigur! Şi vor aţâţa ura de rasă. Şi cât va mai dura până vor începe masacrele?

– Sau până cineva îi împuşcă pe Ralph Abernathy şi pe Dr. King!

– Bineînţeles că Dr. King va fi împuşcat, a spus de Mohrenschildt râzând.

Mă ridicasem în picioare şi îmi apăsam căştile pe urechi, în vreme ce transpiraţia îmi şiroia pe faţă. Intrasem pe un teren periculos – chiar la graniţă cu conspiraţia.

– Este doar o chestiune de timp, a continuat de Mohrenschildt.

S-a auzit cum se deschide o altă sticlă cu bere mexicană şi Lee a vorbit:

– Ar trebui să-i oprească cineva pe ticăloşii ăştia doi.

– Nu ai dreptate atunci când zici că generalul Walker e un tembel, i-a spus de Mohrenschildt pe un ton doct. Hargis, da, este. Hargis e un banc prost. Am auzit că are – ca toţi cei de teapa lui, de altfel – nişte preferinţe sexuale cam strâmbe; adică îi place să gâdile dimineaţa fofoloanca unei fetiţe, iar seara poponeţul unui băieţel.

– Măi, asta-i scârbos! vocea lui Lee s-a piţigăiat pe ultimul cuvânt, ca vocea unui puşti aflat la pubertate.

Apoi a izbucnit în râs.

– Dar Walker este o cu totul altă mâncare de peşte. Are un rol important în Societatea John Birch…

– Fasciştii ăia antisemiţi!

– … şi cred că este foarte aproape ziua când s-ar putea să o conducă. Şi de îndată ce va căpăta încrederea şi aprobarea celorlalte grupări de nebuni de dreapta, s-ar putea să candideze iarăşi… dar de data asta nu pentru funcţia de guvernator al statului Texas. Bănuiesc că va ţinti mai sus. La Senat? Poate, poate chiar la Casa Albă?

– Asta nu se va întâmpla niciodată, dar vocea lui Lee era nesigură.

– E puţin probabil să se întâmple, l-a corectat de Mohrenschildt. Însă nu trebuie să subestimezi capacitatea burgheziei americane de a îmbrăţişa fascismul sub denumirea de populism. Şi nici puterea extraordinară a televiziunii. Fără ea, Kennedy nu l-ar fi învins niciodată pe Nixon.

– Kennedy şi pumnul lui de fier, a mârâit Lee, a cărui admiraţie faţă de actualul preşedinte se dusese pe pustii de ceva vreme. Kennedy n-o să aibă odihnă câtă vreme Fidel se cacă în bufetul lui Batista.

– Şi nu subestima nici groaza pe care o simte America cea albă la gândul apariţiei unei societăţi în care egalitatea între rase să fie legea fundamentală.

– Negrotei, negrotei, negrotei, mexican, mexican mâncător de fasole, fasolar! a izbucnit Lee cu atâta furie care parcă îi provoca o suferinţă cumplită. Doar asta aud la lucru!

– Sunt convins. Când în Morning News scrie „măreţul stat Texas”, asta înseamnă, de fapt, „Texas, statul urii rasiale”. Şi oamenii pleacă urechea! Pentru cineva ca Walker – pentru un erou de război ca Walker – un bufon ca Hargis nu-i decât o treaptă în plus. Aşa cum von Hindenburg a fost o treaptă pentru ascensiunea lui Hitler. Cu PR-ul potrivit, Walker poate să ajungă foarte departe. Ştii ce cred? Că acela care l-ar face