M-am prăbuşit greoi în scaunul de lângă măsuţa pe care magnetofonul cel mic îşi învârtea rolele.

– Dacă tu chiar crezi… a început Lee, apoi am auzit un bâzâit puternic ce m-a făcut să-mi smulg căştile de la urechi.

Dar de sus nu s-au auzit nici ţipete de alarmă sau indignare, nici zgomot de paşi, aşa că, în cazul în care nu erau atât de pricepuţi încât să-şi mascheze foarte bine surpriza, puteam presupune că nu descoperiseră microfonul din lampă. Mi-am pus căştile la loc. Nimic. Am încercat cu microfonul de distanţă, stând pe scaun, cu castronul îndreptat spre tavan. L-am auzit pe Lee vorbind şi pe de Mohrenschildt răspunzându-i, din când în când, dar nu am putut înţelege ce spuneau.

Îmi asurzise urechea pe care o aveam în apartamentul lui Lee.

Trecutul este încăpăţânat.

După vreo zece minute de conversaţie – poate despre politică, poate despre caracterul enervant al nevestelor, poate despre planul cel nou de a-l asasina pe generalul Edwin Walker – de Mohrenschildt a coborât scara exterioară şi plecat.

De deasupra auzeam zgomotul paşilor lui Lee – poc, poc, poc. I-am urmărit în dormitor şi am îndreptat microfonul spre locul unde s-au oprit. Nimic… nimic… apoi sunetul slab, inconfundabil al sforăitului. Când Ruth Paine le-a adus pe Marina şi pe June acasă două ore mai târziu, el încă dormea somnul berii mexicane. Marina nu l-a trezit. Nici eu nu l-aş fi trezit pe ticălosul ăla irascibil.

Din ziua aceea, Oswald a început să lipsească tot mai des de la muncă. Dacă Marina a ştiut, nu a arătat că i-ar fi păsat. Poate nici n-a băgat de seamă, era captivată de noua ei prietenă, Ruth. Bătăile s-au mai domolit un pic, nu din cauză că ar fi crescut moralitatea, ci pentru că Lee era plecat de acasă aproape la fel de mult ca şi ea. Deseori îşi lua cu el aparatul de fotografiat. Mulţumită însemnărilor lui Al ştiam unde se duce şi ce face.

Într-o zi, după ce plecase spre staţia de autobuz, m-am urcat în maşină şi m-am îndreptat spre Oak Lawn Avenue. Mi-am propus să ajung înaintea autobuzului lui Lee şi aşa s-a întâmplat. Fără nicio problemă. Pe ambele laturi ale bulevardului erau locuri înclinate de parcare, dar Chevroletul meu roşu era destul de bătător la ochi şi nu voiam să risc să-l vadă Lee. L-am parcat după colţ, pe Wycliff Avenue, în faţa unei băcănii Alpha Beta. Apoi m-am plimbat puţin pe Turtle Creek Boulevard. Casele de aici erau haciende construite în stil nou, cu arcade şi stucaturi. Pe aleile din faţa caselor erau plantaţi palmieri, peluzele erau mari şi am văzut şi câteva fântâni.

În faţa numărului 4011, un bărbat îngrijit îmbrăcat (care semăna izbitor de tare cu actorul de westernuri Randolph Scott) tundea iarba. Edwin Walker a văzut că mă uit la el şi a schiţat un gest scurt de salut. I-am răspuns cu acelaşi gest. Apoi ţinta lui Lee Oswald şi-a reluat activitatea, iar eu am mers mai departe.

Străzile care formau cvartalul care mă interesa erau Turtle Creek Boulevard (unde locuia generalul), Wycliff Avenue (unde îmi lăsasem maşina), Avondale Avenue (pe unde trecusem după ce îi răspunsesem generalului la salut) şi Oak Lawn, o străduţă plină cu magazine mici, care trecea exact prin spatele casei generalului. Oak Lawn mă interesa cel mai mult, deoarece pe aici va veni şi va pleca Lee în noaptea de 10 aprilie.

M-am oprit în faţa magazinului Texas Shoes & Boots, cu gulerul hainei din denim ridicat, cu mâinile îndesate în buzunare. După vreo trei minute a oprit şi autobuzul la colţul dintre Oak Lawn şi Wycliff. Imediat ce s-au deschis uşile au coborât două femei cu sacoşe din material textil. Apoi a apărut şi Lee. Avea o pungă din hârtie maro, foarte asemănătoare cu punga de mâncare pe care şi-o aduc muncitorii la lucru.

Pe colţ era o biserică mare din piatră. Lee a mers agale către bara de metal din faţă, a citit un anunţ de la avizier, şi-a scos un carneţel din buzunarul de la pantaloni şi a notat ceva. Apoi s-a îndreptat spre mine, punându-şi carneţelul la loc în timp ce mergea. Nu mă aşteptasem la aşa ceva. Al crezuse că Lee îşi va ascunde puşca lângă şinele de cale ferată de pe cealaltă parte a Oak Lawn Avenue, cam la vreo opt sute de metri distanţă. Dar poate că Al se înşelase, pentru că Lee n-a aruncat nici măcar o privire în direcţia aceea. În schimb era la vreo şaptezeci – optzeci de metri de mine şi se apropia repede.

O să mă observe şi o să-mi spună ceva, mi-am zis. O să-mi spună: „Nu eşti tu tipul care stă la parter? Ce cauţi aici?” Şi dacă va face asta, viitorul o va apuca într-o direcţie nouă. Şi nu ar fi bine.

M-am holbat la pantofii şi cizmele din vitrină cu transpiraţia udându-mi ceafa şi picurându-mi pe spate. Când am îndrăznit să privesc la stânga, Lee dispăruse. Ca prin farmec.

Am urcat strada. Îmi doream să-mi fi luat o şapcă, ceva, măcar o pereche de ochelari de soare – de ce nu-mi luasem? Ce căcat de agent secret eram şi eu?

Am ajuns la o cafenea, cam la jumătatea cvartalului, al cărei afiş din vitrină anunţa că serveşte MICUL DEJUN ÎNTREAGA ZI. Lee nu era înăuntru. După cafenea era gura unei alei. Am ajuns încet până acolo, am aruncat o privire furişă la dreapta şi l-am văzut. Era întors cu spatele la mine. Îşi scosese aparatul de fotografiat din pungă, dar nu-l folosea, nu încă. Examina pubelele, lua capacele, se uita înăuntru, apoi le punea la loc.

Toate fibrele fiinţei mele, inclusiv toate instinctele de care creierul meu avea habar – mă îndemnau să plec de acolo înainte să se întoarcă şi să mă vadă, dar un soi de fascinaţie al naibii de puternică mă ţintuia în loc. Cred că asta ar fi păţit oricine. În fond, câte ocazii avem să urmărim cum un individ pune