A intrat mai mult pe alee, apoi s-a oprit în dreptul unei plăci circulare din metal montată în beton. A încercat s-o ridice. N-a reuşit.

Aleea nu era pavată, avea o mulţime de gropi şi era lungă cam de vreo două sute de metri. Pe la jumătatea ei, lanţul care îngrădea curţile cu bălării şi terenurile virane era înlocuit de un gard din scânduri îmbrăcat în iederă destul de cheală după iarna friguroasă şi mohorâtă. Lee a dat la o parte câteva coarde şi a încercat una dintre scânduri. A deplasat-o din loc şi a reuşit să se furişeze prin spatele ei.

Sunt foarte frumoase axiomele care spun că nu poţi face omletă dacă nu spargi ouăle, însă aveam senzaţia că îmi forţasem norocul suficient de mult. Am plecat mai departe. La capătul străzii m-am oprit la biserica ce-i atrăsese atenţia lui Lee. Biserica Sfinţilor din Ultimele Zile din Oak Lawn. Anunţul de la aviz spunea că în fiecare duminică dimineaţă au loc slujbe obişnuite, iar în fiecare miercuri seara, de la ora 7:00, au loc slujbe speciale, pentru cei nou-veniţi, jumate de o oră de socializare, în timpul căreia se vor servi răcoritoare.

10 aprilie pica într-o miercuri, iar acum planul lui Lee (presupunând că nu era planul lui de Mohrenschildt) mi se părea destul de clar: va ascunde din timp arma pe alee, apoi va aştepta până ce se va sfârşi slujba pentru nou-veniţi şi ora de socializare de după, desigur. Îi va putea auzi discutând şi râzând pe credincioşi când se vor îndrepta spre staţia de autobuz. Maşinile veneau la fiecare sfert de oră. Lee va trage, va ascunde iarăşi puşca sub scândura desprinsă de lângă şine, apoi se va amesteca printre oamenii ieşiţi de la biserică. Şi va părăsi scena cu autobuzul următor.

M-am uitat iar la dreapta, tocmai la timp ca să-l văd că iese de pe alee. Aparatul era la loc în pungă. S-a dus în staţie şi s-a sprijinit de un stâlp. Un bărbat s-a apropiat de el şi l-a întrebat ceva. La scurtă vreme, discutau cu însufleţire. Stătea la taifas cu un străin, sau poate cu un alt prieten al lui de Mohrenschildt? Un ins oarecare de pe stradă sau un complice? Poate că era chiar faimosul Trăgător Necunoscut care – în conformitate cu teoriile conspiraţiei – pândise de pe colina acoperită cu iarbă din apropiere de Dealey Plaza când s-a apropiat coloana de maşini a lui Kennedy? Mi-am spus că e o prostie, dar n-aveam cum să fiu sigur. Şi asta era cumplit.

N-aveam cum să fiu sigur de absolut nimic deocamdată, până nu voi vedea cu ochii mei că Oswald va fi singur în seara de 10 aprilie. Şi chiar dacă nici atunci nu voi fi foarte liniştit, voi fi aflat suficiente răspunsuri ca să merg mai departe.

Suficiente răspunsuri ca să-l ucid pe tatăl lui Junie.

Autobuzul a scârţâit din frâne. Agentul secret X-19, cunoscut şi ca Lee Harvey Oswald, renumit marxist şi bătăuş de soţii, s-a urcat. Când autobuzul a dispărut, m-am întors şi am intrat pe alee. Capătul celălalt dădea într-o curte mare, neîmprejmuită. Un Chevy Biscayne din ’57 sau ’58 era parcat lângă o staţie de pompare gaze. Un grătar era aşezat pe un trepied. În spatele lui se afla zidul din spate al unei case mari, închise la culoare. Casa generalului. M-am uitat în jos şi am văzut o dâră proaspătă în ţărână. La capătul ei era un tomberon. Nu-l văzusem pe Lee mutându-l din loc dar ştiam că aşa făcuse. Avea intenţia să-şi sprijine de el ţeava carabinei în noaptea de zece.

Luni, 25 martie, Lee a venit cu un pachet lung împachetat în hârtie maro. M-am uitat printre perdele şi am văzut cuvintele RECOMANDAT şi ASIGURAT tipărite cu litere mari şi roşii. Pentru prima dată de când îl cunoşteam, mi se părea nervos şi agitat, aruncând priviri furişe la realitatea din jurul lui, nu la ideile ciudate care-i mobilau mansarda. Ştiam ce e în pachet: o carabină Carcano de 6,5 mm, cunoscută şi sub numele de Mannlicher-Carcano, cu lunetă, cumpărată de la magazinul de articole sportive Klein’s din Chicago. La cinci minute după ce Lee a urcat scările spre etajul al doilea, puşca pe care o va folosi ca să schimbe istoria era într-un dulap deasupra mea. Şase zile mai târziu Marina va face fotografiile cu Lee şi puşca în faţa ferestrelor mele, dar eu nu îi voi vedea. Se va întâmpla într-o duminică, iar eu voi fi în Jodie. Pe măsură ce ziua de zece se apropia tot mai mult, weekendurile cu Sadie deveniseră cele mai importante, cele mai dragi lucruri din viaţa mea.

M-am trezit cu o tresărire puternică atunci când am auzit pe cineva mormăind în şoaptă „Tot nu-i târziu”. Mi-am dat seama că era vorba de mine şi am tăcut.

Sadie a murmurat un protest nedesluşit şi s-a întors pe partea cealaltă, scârţâitul cunoscut al arcurilor patului m-a readus în realitatea locului şi a timpului: Candlewood Bungalows, 5 aprilie 1963. Am bâjbâit pe noptieră după ceas şi m-am uitat la cifrele lui fosforescente. Două şi un sfert dimineaţa, ceea ce înseamnă că eram deja pe şase aprilie.

Tot nu-i târziu.

Nu-i târziu să ce? Să dau înapoi şi să las să se întâmple ce-o fi să se întâmple? Adică ceva foarte rău? Dumnezeu mi-era martor că ideea îmi făcea cu ochiul, dacă mergeam mai departe şi dădeam greş, aceasta s-ar putea să fie ultima mea noapte cu Sadie. Din întreaga viaţă.

Chiar dacă trebuie să-l ucizi, nu trebuie s-o faci imediat.

Şi asta-i drept. Oswald se va muta în New Orleans unde va locui o vreme după tentativa nereuşită de asasinare a generalului – în alt apartament ca o cocină –, dar o va face abia peste două săptămâni. Timp suficient să-i opresc ceasul. Dar aveam sentimentul că aş face o greşeală dacă aş aştepta prea mult. Sigur că puteam găsi motive să mai aştept. Cel mai bun se afla acum lângă