mine în pat: înaltă, minunată, dezbrăcată, cu pielea netedă. Poate că ea nu era decât altă capcană pe care mi-o pusese înainte trecutul încăpăţânat şi viclean. Dar asta nu conta absolut deloc, pentru că o iubeam. Şi îmi puteam imagina, extrem de limpede, un scenariu în care eu va trebui să fug după ce îl voi ucide pe Oswald. Să fug unde? Înapoi în Maine, desigur. Şi să sper că poliţia nu mă va prinde şi voi reuşi să ajung la vizuina de iepure şi voi evada într-un viitor unde Sadie Dunhill va avea… cam optzeci de ani. În cazul că va mai trăi. Căci era destul de puţin probabil la cum fuma.

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Doar câteva bungalouri erau ocupate la acest început de primăvară. În parcare era un camion mânjit cu noroi – sau poate cu bălegar – şi cu remorca plină cu unelte agricole. O motocicletă cu ataş marca Indian. Câteva maşini combi. Şi un Plymouth Fury de vreo două tone. Luna intra şi ieşea din norii subţiri şi nu aveam cum să-mi dau seama de culoarea maşinii în bâlbâiala asta de lumină, dar eram destul de convins că ştiu care este.

Mi-am tras pantalonii, mi-am pus maioul şi pantofii. Am ieşit din cabană şi am traversat curtea. Aerul rece mi-a muşcat pielea care mai purta căldura aşternutului, dar aproape că nici n-am simţit. Da, maşina era un Fury, şi da, era albă cu roşu, dar nu era din Maine sau din Arkansas; plăcuţa spunea că e din Oklahoma, la fel şi abţibildul de pe geamul din spate care îndemna HAIDE, SOONERS! M-am uitat înăuntru şi am văzut mai multe manuale împrăştiate pe banchetă. Vreun student care se duce spre sud să-şi viziteze familia în vacanţa de primăvară. Sau doi profesori în călduri care profită de politica liberală a motelului.

Un acord într-o altă tonalitate când trecutul s-a armonizat cu sine însuşi. Am atins capota, aşa cum o făcusem şi în Lisbon Falls, apoi m-am întors în cameră. Sadie se dezvelise, iar curentul rece de aer care a intrat odată cu mine a trezit-o. S-a ridicat în capul oaselor, şi-a strâns cearşaful la piept, apoi l-a lăsat să cadă când şi-a dat seama că eu sunt.

– Nu poţi să dormi, iubire?

– Am visat urât şi am ieşit să iau aer.

– Despre ce ai visat?

Mi-am descheiat blugii şi mi-am scos pantofii.

– Nu-mi aduc aminte.

– Încearcă. Mama zice că dacă îţi povesteşti visele, nu se vor îndeplini niciodată.

M-am urcat lângă ea în pat îmbrăcat doar în maiou şi atât.

– Mama mea obişnuia să spună că dacă îţi săruţi iubita nu se vor îndeplini.

– Chiar aşa spunea?

– Nu.

– Ei bine, a rostit ea gânditoare, mi se pare posibil. Haide să încercăm.

Am încercat.

Şi un lucru a dus la altul.

10

După aceea şi-a aprins o ţigară. Am rămas întins şi urmăream cum se ridică fumul şi se albăstreşte în razele de lună care intrau prin perdelele pe jumătate trase. Niciodată n-aş ţine aşa perdelele pe Neely Street, mi-am spus. Pe Neely Street, în cealaltă viaţă a mea, sunt în permanenţă singur, dar am grijă să le trag bine. Le deschid un pic doar când stau la pândă. Nu-mi era prea drag de mine în momentul acela.

– George?

Am oftat.

– Nu mă cheamă aşa.

– Ştiu.

M-am uitat la ea. A tras fumul în piept, bucurându-se într-o manieră total inocentă de ţigara ei, aşa cum fac oamenii pe Tărâmul lui Demult.

– Şi nu am cum să am informaţii în sensul ăsta, dacă aşa gândeşti. Dar se înţelege de la sine. Tot trecutul tău este inventat. Şi îmi pare bine. Nu prea îmi place George. E cam… care-i cuvântul pe care-l foloseşti tu uneori?… cam inept.

– Ce părere ai despre Jake?

– De la Jacob?

– Da.

– Îmi place, s-a întors ea spre mine. În Biblie, Iacob s-a luptat cu un înger, tu te lupţi, nu-i aşa?

– Aşa cred, dar nu cu un înger.

Deşi Lee Oswald nu prea aducea a diavol. Pentru rolul ăsta parcă George de Mohrenschildt se potrivea mai bine. În Biblie, Satana ademeneşte şi apoi dă la o parte. Speram ca de Mohrenschildt să se poarte aşa. Sadie şi-a stins ţigara. Avea vocea calmă, dar ochii îi erau întunecaţi.

– O să fii rănit?

– Nu ştiu.

– O să pleci? Pentru că dacă pleci, nu cred că o să pot să îndur. Mai degrabă aş fi murit decât să-ţi recunosc, dar Reno a fost un coşmar. Mă gândeam că te-am pierdut pentru totdeauna, a clătinat ea încet din cap. Nu sunt sigură că aş putea să îndur aşa ceva.

– Vreau să mă căsătoresc cu tine, i-am spus.

– Dumnezeule, a şoptit. Chiar atunci când vreau să spun că aşa ceva n-o să se întâmple niciodată, Jake alias George aruncă bomba.

– Nu chiar în momentul ăsta, dar dacă totul va merge aşa cum sper săptămâna viitoare… vrei?

– Sigur că vreau. Dar trebuie să-ţi mai pun o întrebare mică-mică.

– Dacă sunt liber? Din punct de vedere legal? Asta vrei să ştii?

A dat din cap.

– Sunt, i-am spus.

A scos un oftat amuzant şi a zâmbit cu gura până la urechi. Apoi a redevenit serioasă.

– Pot să te ajut cumva? Lasă-mă să te ajut.

Ideea m-a îngrozit şi probabil că a văzut cum mi s-a schimbat expresia. Şi-a prins buza de jos cu dinţii şi şi-a muşcat-o.

– Aşa de rău e… a murmurat gânditoare.

– Haide să zicem aşa: acum sunt lângă o maşinărie uriaşă cu dinţi mulţi şi foarte ascuţiţi care funcţionează la viteză maximă. Nu am să te las lângă mine atâta vreme cât umblu cu ea.

– Când e? m-a întrebat. Nu ştiu cum să-i zic… întâlnirea ta cu destinul?

– Încă nu m-am hotărât.

Aveam sentimentul că spusesem deja prea multe, dar dacă tot ajunsesem până în punctul acesta, m-am decis să merg un pic mai departe.

– O să se întâmple ceva miercuri seara. Ceva ce trebuie neapărat să văd. Apoi mă voi hotărî.

– Şi nu am cum să te ajut?

– Nu cred, iubito.

– Dacă te răzgândeşti şi…

– Mulţumesc, i-am spus. Foarte mult. Şi chiar vrei să te măriţi cu mine?

– Acum că ştiu că te cheamă Jake? Bineînţeles.

11

Luni