dimineaţă pe la zece, Marina şi June au plecat cu Ruth Paine spre Irving. Aveam nişte treburi şi tocmai mă pregăteam să ies, când am auzit paşi pe scară. Era Lee, palid şi încruntat. Cu părul vâlvoi şi faţa acoperită de o erupţie de acnee postadolescentină. Peste blugi îşi pusese un trenci larg care îi flutura peste genunchi. Îşi ţinea un braţ peste piept de parcă l-ar fi durut coastele.

Sau de parcă ar fi ascuns ceva sub haină. Înainte de atentat, Lee şi-a încercat puşca cea nouă într-un loc viran, undeva pe lângă Love Field, scrisese Al. Nu-mi păsa absolut deloc unde trăgea Lee la ţintă. Îmi păsa doar că era să dau nas în nas cu el. În mod firesc, presupusesem că plecase la lucru, iar eu nu-l crezusem şi…

Şi, că tot veni vorba, de ce nu era la lucru luni dimineaţa? Am renunţat să mă mai frământ şi am ieşit. Aveam cu mine servieta în care pusesem romanul ce-nu-va-fi-terminat-niciodată, notiţele lui Al, şi însemnările despre spre aventurile mele pe Tărâmul lui Demult.

Dacă Lee nu va fi singur în seara de 10 aprilie, atunci s-ar putea să fiu descoperit şi ucis de unul dintre complicii lui, poate chiar de Mohrenschildt însuşi. Nu credeam, însă, că ar fi fost prea multe şanse ca aşa ceva să se petreacă, dar era mult mai probabil să fiu nevoit să fug după ce îl voi omorî pe Oswald. La fel de probabil era să fiu prins şi arestat sub acuzaţia de crimă, şi nu voiam să găsească nimeni, nici măcar poliţia, notiţele lui Al sau jurnalul meu, în cazul că una din aceste ipoteze s-ar fi adeverit. Pe 8 aprilie mi se părea esenţial să îmi scot toate hârtiile din casă şi să mă duc cât mai departe de tânărul tulburat şi agresiv de la etaj. M-am dus la First Corn Bank of Dallas şi nu am fost deloc surprins să văd că funcţionarul care s-a ocupat de mine semăna izbitor de mult cu bancherul de la Hometown Trust din Lisbon Falls. Acesta se numea Link, nu Dusen, dar tot aducea destul de mult cu un şef de bandă cubanez din vechime, pe nume Xavier Cugat.

M-am arătat interesat să închiriez o casetă de valori şi foarte curând, manuscrisele mele erau în Caseta 775. M-am întors pe Neely Street, unde am avut un teribil moment de panică când nu am putut găsi cheia de la casetă.

Linişteşte-te, mi-am spus. E în buzunar, pe undeva, şi chiar dacă nu mai e acolo, noul tău amic, Richard Link, va fi extrem de bucuros să-ţi facă un duplicat. Şi s-ar putea să nu te coste mai mult de un dolar.

Ca şi cum ar fi chemat-o gândul, am găsit cheia în colţul buzunarului de la pantaloni, printre nişte mărunţiş. Am pus-o pe inelul de chei, de unde nu se va pierde. Dacă va trebui să alerg la vizuina de iepure şi apoi să păşesc iarăşi în trecut după o întoarcere în prezent, o voi avea încă… cu toate că vor fi resetate toate cele petrecute în ultimii patru ani şi jumătate. Se vor pierde şi manuscrisele aflate acum în caseta de valori de la bancă. Asta era o veste bună.

Vestea proastă era că şi relaţia mea cu Sadie se va pierde.

Capitolul 22 1

După-amiaza zilei de zece aprilie era senină şi caldă, ca o avanpremieră a verii. M-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni şi unul dintre sacourile sport pe care mi le cumpărasem pe vremea când predam la liceul Denholm Consolidated. Am pus în servietă revolverul încărcat .38 Police Special. Nu-mi aduc aminte să fi fost agitat; acum, că venise clipa, parcă îmi crescuse o carapace rece. M-am uitat la ceas: trei-treizeci.

Planul era să parchez din nou în faţa băcăniei Alpha Beta pe Wycliff Avenue. Aş fi putut ajunge acolo la patru şi cincisprezece, cel mai târziu, cu tot traficul aglomerat din oraş. Mă voi duce la alee. Dacă va fi pustie, aşa cum mă aşteptam să fie la ora aceea, voi verifica ascunzătoarea din spatele scândurii desprinse. Dacă Al avusese dreptate când notase că Lee îşi va ascunde din timp puşca (chiar dacă se înşelase asupra locului unde o va ascunde), atunci arma va fi acolo.

O să mă întorc la maşină şi o să mai stau acolo o vreme, având grijă să nu scap din ochi staţia de autobuz. În eventualitatea că Lee o să apară mai devreme de ora 7:00, când va începe slujba pentru noii enoriaşi la biserica mormonilor, mă voi duce la cafeneaua unde servesc micul dejun întreaga zi şi mă voi aşeza la o masă lângă fereastră. Voi mânca fără să-mi fie foame, doar ca să treacă timpul mai repede, urmărind autobuzele şi sperând ca atunci când Lee va coborî dintr-unul să fie neînsoţit. Sperând, de asemenea, să nu zăresc nici maşina uriaşă a lui de Mohrenschildt.

Acesta era planul.

Mi-am luat servieta şi m-am uitat iarăşi la ceas. 3:33. Maşina avea rezervorul plin şi era gata de drum. Dacă aş fi ieşit chiar atunci din casă şi m-aş fi urcat în ea, aşa cum avusesem intenţia, telefonul ar fi sunat într-un apartament pustiu. Dar toate astea nu s-au întâmplat pentru că cineva mi-a ciocănit în uşă chiar când am întins mâna să apăs clanţa.

Am deschis. În pragul meu era Marina Oswald.

2

Am rămas cu gura căscată, ca prostul, incapabil să scot un cuvânt. În primul rând din cauza prezenţei ei complet neaşteptate, dar mai era şi altceva. Nu-mi dădusem seama până atunci cât de mult seamănă ochii ei mari şi albaştri cu ochii lui Sadie.

Fie că Marina a ignorat expresia mea surprinsă, fie că n-a observat-o. Avea problemele ei.

– Rog scuze, văzut barbcik meu?

Şi-a muşcat buzele şi a clătinat uşor din cap.

– Bar-bat.

A încercat să-mi arate zâmbetul ei frumos cu dinţii din faţă