– Iartă, domnu’, eu nu vorbeşte engleză bună. Eu bielorusă.

Am auzit pe cineva – bănuiesc că eu eram acela – întrebând-o dacă vorbeşte despre individul care locuieşte la etaj.

– Da, rog, bar-bat al meu, Lee. Stăm sus. Asta malenkaia noastră – bebe.

Mi-o arătă pe June care stătea la baza scării în premergător şi îşi sugea mulţumită suzeta.

– Pleacă tot timpul de când el a pierdut munca.

A încercat iarăşi să zâmbească, dar când şi-a mijit ochii, o lacrimă i s-a desprins de pe gene şi s-a rostogolit pe obraz.

Aşa deci. Înseamnă că Bobby Stovall se poate descurca şi fără cel mai bun tehnician al lui.

– Nu l-am văzut, doamnă…

… Oswald era să spun, dar m-am oprit la timp. Şi bine am făcut pentru că de unde aş fi putut să ştiu cum o cheamă? Nu erau abonaţi la nimic. Nu-şi trecuseră numele pe vreuna din cele două cutii poştale din faţa casei. Nici eu nu mi-l trecusem. Şi nici eu nu eram abonat la nicio publicaţie.

– Os’wal, mi-a spus şi mi-a întins mâna.

I-am strâns-o, mai convins ca oricând că trăiesc un vis. Doar că palma ei mică şi uscată părea al naibii de reală.

– Marina Os’wal, îmi pare bine de cunoştinţă, domnu’.

– Îmi pare rău, doamnă Oswald, nu l-am văzut astăzi.

Inexact. Îl văzusem ieşind imediat după prânz, nu la multă vreme după ce Marina şi June plecaseră spre Irving în maşina lui Ruth Paine.

– Eu griji pentru el, a spus. El… nu ştiu… scuze. Nu vrut deranj pe tine.

Mi-a aruncat cel mai trist şi mai dulce surâs pe care îl văzusem vreodată. Şi-a şters încet lacrima de pe obraz.

– Dacă îl văd…

Acum a părut speriată.

– Nu, nu, să nu spui. El nu vrea eu vorbeşte cu străini. Poate sigur vine acasă la cină.

A coborât şi i-a şoptit ceva în rusă celei mici, care a început să râdă şi a ridicat mânuţele dolofane spre mama ei.

– La revedere, domnu’. Mulţumim frumos. Spui nimic?

– În regulă, i-am zis. Rămâne secretul nostru.

N-a înţeles vorbele mele, dar a dat din cap şi a părut mai uşurată când am pus degetul la buze.

Am închis uşa transpirând abundent. Auzeam nu doar un singur fluture dând din aripi, ci un roi întreg.

Poate nu-i nimic.

Am urmărit-o pe Marina care împingea căruciorul lui June spre staţia de autobuz unde probabil că avea de gând să-şi aştepte bar-bat-ul… care punea ceva la cale. Măcar atâta lucru ştia şi ea. I se citea pe chip. Când nu s-a mai văzut, am dat iarăşi să apăs clanţa şi atunci a sunat telefonul. Aproape că nu am vrut să răspund, dar foarte puţini oameni îmi ştiau numărul, iar unul dintre aceştia era o femeie la care ţineam extrem de mult.

– Alo?

– Alo, domnule Amberson, a spus o voce de bărbat, cu un accent sudist uşor estompat.

Nu ştiu dacă mi-am dat seama imediat cine e. Nu-mi aduc aminte. Cred că da.

– Cineva vrea să-ţi zică ceva.

La sfârşitul anului 1962 şi începutul anului 1963 am trăit două vieţi, una în Dallas şi una în Jodie. Ele s-au întâlnit la ora 3:39 în după-amiaza zilei de 10 aprilie. Sadie a început să ţipe în receptor.

Locuia într-o casă cu un singur etaj pe Bee Tree Lane, într-un ansamblu de locuinţe identice din partea de vest a oraşului. O fotografie din satelit a cartierului aflată în paginile unei cărţi de istorie din anul 2011 ar fi purtat titlul LOCUINŢE DE LA JUMĂTATEA SECOLULUI. Ajunsese acasă în după-amiaza aceea pe la trei, pentru că avusese după ore o şedinţă cu elevii care o ajutau la bibliotecă. Mă îndoiesc că a observat Plymouthul roşu cu alb parcat lângă trotuar puţin mai jos pe stradă.

Vizavi, patru sau cinci case mai departe, doamna Holloway îşi spăla maşina (un Renault Dauphine la care toţi vecinii se uitau cam bănuitori). Când a coborât din Broscuţa ei VW, Sadie i-a făcut cu mâna. Iar doamna Holloway i-a răspuns la salut. Erau singurele posesoare de maşini străine (şi cumva cam ciudate) de pe stradă, iar acest fapt dăduse naştere unei frumoase camaraderii.

Sadie a stat puţin încruntată în faţa uşii de la intrare. Era întredeschisă. Ea o lăsase aşa? A intrat şi a împins uşa în urma ei. Nu s-a închis, pentru că încuietoarea fusese forţată, dar ea nu a observat. Căci întreaga-i atenţie îi era îndreptată asupra peretelui din spatele canapelei. Pe el erau scrise cu propriul ei ruj două cuvinte cu litere mari de un metru: PIZDĂ ÎMPUŢITĂ.

Atunci ar fi trebuit să fugă de acolo, dar surpriza şi indignarea îi erau atât de intense, că nu mai rămăsese loc şi pentru spaimă. Ştia cine fusese, dar desigur că Johnny plecase deja. Bărbatul cu care fusese căsătorită nu avea apetenţă pentru confruntări fizice. Sigur, îi adresase o mulţime de cuvinte urâte, mai fusese şi palma aceea, dar nimic altceva.

În plus, toată lenjeria ei era împrăştiată pe jos, formând o cărare care ducea în living, pe holişorul cel mic, până în dormitor. Toate lucrurile ei – combinezoane, jupoane, sutiene, chiloţi, burtiera de care nu avea nevoie, dar pe care o purta uneori – erau sfârtecate. La capătul holului, uşa de la baie era deschisă. Bara pentru prosoape fusese smulsă din perete. În locul ei, pe plăcile de faianţă, cu acelaşi ruj, era scris un alt mesaj: CURVĂ JEGOASĂ.

Şi uşa de la dormitor era deschisă. A rămas în pragul ei, fără să ştie că Johnny Clayton se ascundea în spatele uşii, într-o mână cu un cuţit, iar în cealaltă cu un pistol Smith & Wesson Victory .38. Acelaşi model şi acelaşi calibru ca arma cu care Lee Oswald îl va ucide pe poliţistul J.D. Tippit.

Conţinutul portfardului era împrăştiat pe cuvertura patului. Uşile acordeon ale dulapului erau deschise. O parte din haine spânzurau triste de umeraşe, dar majoritatea erau aruncate pe jos. Tăiate toate.

– Johnny, ticălosule.

A vrut să strige, dar şocul era prea mare. N-a reuşit decât o şoaptă. A vrut să se îndrepte spre dulap, dar nu a ajuns prea departe. Un braţ i s-a încolăcit în jurul gâtului şi ceva rotund şi rece îi apăsa tâmpla.

– Nu te mişca, nu te zbate.