A încercat să se tragă din strânsoarea lui, dar a lovit-o în cap cu patul pistolului. Şi strânsoarea din jurul gâtului a devenit şi mai puternică. A văzut cuţitul din pumnul strâns şi a încetat să se mai lupte. Johnny era – îi recunoscuse vocea – dar parcă nu era Johnny. Se schimbase.

Ar fi trebuit să-l ascult, şi-a spus – adică să mă fi ascultat pe mine. De ce nu l-am ascultat?

A târât-o până în living, cu braţul tot în jurul gâtului ei, sufocând-o, apoi a învârtit-o cu duritate ca să ajungă cu faţa la el şi a îmbrâncit-o pe canapea, unde Sadie s-a prăbuşit cu picioarele desfăcute.

– Trage-ţi rochia. Ţi se văd jartierele, curvă ce eşti.

Era îmbrăcat cu o salopetă lăbărţată (şi doar ea era suficientă ca s-o convingă că visa) şi îşi vopsise părul într-un blond-portocaliu nenatural. I-a venit să râdă. S-a aşezat pe taburetul moale din faţa ei. Cu arma îndreptată spre abdomenul ei.

– Acum o să-l sunăm pe pulărăul tău.

– Nu ştiu despre cine…

– Amberson. Ăla cu care te joci de-a ascunde cârnatul la bordelul din Kileen. Ştiu tot. Te urmăresc de mult timp.

– Johnny, dacă pleci acum, nu voi chema poliţia. Chiar dacă mi-ai distrus hainele.

– Haine de curvă, a spus nepăsător.

– Nu… nu ştiu ce număr are.

Agenda ei, cea pe care o ţinea de obicei în birou, lângă maşina de scris, era acum deschisă, lângă telefon.

– Eu ştiu. Mai întâi l-am căutat la P, de la Pulărău, dar nu l-am găsit. Eu o să cer să ni se facă legătura, aşa, ca să nu-ţi vină vreo idee să-i spui ceva telefonistei. Şi după aia o să vorbeşti cu el.

– Ba nu, Johnny, nu şi dacă vrei să-i faci vreun rău.

S-a aplecat spre ea. I-a căzut în ochi o şuviţă din părul portocaliu şi a dat-o la o parte cu mâna în care ţinea pistolul. După aceea a folosit mâna cu cuţitul pentru a ridica receptorul din furcă. Tot timpul acesta pistolul nu şi-a abătut direcţia.

– Sadie, uite cum stă treaba, i-a spus pe un ton aproape raţional. O să-l omor pe unul dintre voi. Celălalt va trăi. Tu hotărăşti cine.

Şi nu glumea absolut deloc. Îi putea citi hotărârea pe chip.

– Şi dacă… şi dacă nu-i acasă?

A chicotit la auzul stupizeniei din vorbele ei.

– Atunci ai să mori tu, Sadie.

Probabil că ea şi-a spus: Pot să trag de timp. E distanţă de trei ore de la Dallas până la Jodie, chiar mai mult dacă traficul e aglomerat. Suficient ca Johnny să-şi vină în fire. Sau să-şi piardă o clipă atenţia atât cât să-l lovesc cu ceva şi să fug.

Bărbatul a format 0 fără să se uite în agendă (întotdeauna avusese o memorie aproape perfectă) şi a cerut WEstbrook 7-5430. A ascultat. A spus:

– Mulţumesc.

Şi linişte. Undeva, la peste o sută cincizeci de kilometri spre nord, suna un telefon. Probabil că s-a întrebat de câte ori va trebui să sune până când Johnny va pune receptorul la loc în furcă şi o va împuşca în burtă.

Apoi i s-a schimbat expresia. S-a luminat la faţă, ba chiar a zâmbit puţin. A observat că dinţii îi rămăseseră la fel de albi, şi de ce să nu-i fi rămas? Şi-i peria de vreo şase ori pe zi, cel puţin.

– Alo, domnule Amberson. Cineva vrea să-ţi zică ceva.

S-a ridicat din fotoliu şi i-a dat receptorul lui Sadie. Când şi l-a apropiat de ureche, cu iuţeala unui şarpe cu clopoţei, i-a despicat obrazul cu cuţitul.

– Ce i-ai făcut? am urlat. Nemernicule, ce i-ai făcut?

– Mai uşor, domnule Amberson.

Părea că se distrează. Sadie nu mai ţipa, dar o auzeam hohotind de plâns.

– Nu a păţit nimic. Sângerează foarte tare, dar o să-i treacă.

A făcut o pauză, apoi a continuat pe un ton de observaţie logică:

– Bineînţeles că nu o să mai fie drăguţă. Acum arată a ceea ce şi este, o curvă de doi bani. Mama mi-a zis că-i curvă. Şi mama nu se înşală niciodată.

– Las-o în pace, Clayton, i-am spus. Te rog.

– Vreau s-o las în pace. Acum, că am însemnat-o, vreau s-o las în pace. Dar uite ce i-am spus şi ei, domnule Amberson. Îl voi ucide pe unul dintre voi doi. Şi, din cauza ei mi-am pierdut slujba. A trebuit să-mi dau demisia şi să mă internez într-un spital unde mi-au făcut şocuri electrice ca să scap de închisoare.

A mai făcut o pauză şi a continuat:

– Am îmbrâncit o fată pe scări. Încercase să mă atingă. Şi totul din cauza căţelei ăsteia împuţite care sângerează în faţa mea. Am mâinile pline de sângele ei. O să am nevoie de dezinfectant.

Şi a început să râdă.

– Clayton…

– Îţi dau trei ore şi jumătate. Până la şapte jumătate. După aia vâr două gloanţe în ea. Unul în burtă şi unul în pizda ei jegoasă.

Din fundal am auzit-o pe Sadie urlând:

– Să nu care cumva să vii, Jacob!

– TACĂ-ŢI GURA! a strigat la ea Clayton. TACĂ-ŢI GURA!

Apoi către mine, pe un ton de conversaţie normală:

– Cine este Jacob?

– Eu, i-am răspuns. E al doilea nume al meu.

– Aşa îţi spune în pat când îţi suge pula, pulărăule?

– Clayton, am reluat eu. Johnny. Gândeşte-te bine la ce faci.

– Mă tot gândesc de peste un an. Ştii, mi-au făcut tratamente cu şocuri în spitalul ăla electric. Au spus că o să-mi oprească visele, dar nu s-a întâmplat aşa. Le-au făcut şi mai rele.

– Cât de tare ai tăiat-o? Dă-mi-o la telefon.

– Nu.

– Dacă mă laşi să vorbesc cu ea, poate am să fac ce îmi ceri. Dacă nu mi-o dai la telefon, cu siguranţă n-o să te ascult. Eşti prea înceţoşat de la şocurile electrice ca să înţelegi ce-ţi spun?

Se pare că nu era. Am auzit nişte foşnete şi apoi vocea lui Sadie, subţire şi tremurătoare:

– E rău, dar n-o să mor din asta, şi şi-a coborât glasul. Era să-mi scoată