A revenit Clayton:

– Vezi? Târfa ta e bine. Acum urcă-te în Chevroletul tău fiţos şi vino aici cât de repede te poartă roţile. Ce zici de chestia asta? Dar ascultă-mă cu atenţie, domnule George Jacob Amberson Pulărău: dacă anunţi poliţia, dacă văd o singură lumină albastră sau roşie, am s-o omor pe căţeaua asta şi după aia şi pe mine. Mă crezi în stare?

– Da.

– Bine. Văd o ecuaţie cu valori egale: pulărăul şi curviştina. Eu sunt la mijloc, eu sunt semnul de egalitate, Amberson, dar tu eşti cel care trebuie să se hotărască. Care valoare o să fie cea anulată? Decizia îţi aparţine.

– Nu! a urlat Sadie. Să nu faci aşa ceva! Dacă ai să vii aici o să ne omoare pe…

Am auzit un pocnet şi telefonul a amuţit.

Până acum am spus numai adevărul şi voi continua să o fac, chiar dacă mă voi pune în cea mai proastă lumină posibilă: când am pus, cu mâna amorţită, receptorul la loc în furcă, primul meu gând a fost că nu avea dreptate, că valorile nu sunt egale. Pe un taler al balanţei era o bibliotecară frumoasă. Pe celălalt era un bărbat care cunoştea viitorul şi care avea – cel puţin teoretic – puterea de a-l modifica. Căci o parte din mine chiar se gândea să o sacrifice pe Sadie şi să traverseze oraşul până la aleea dintre Oak Lawn Avenue şi Turtle Creek Boulevard ca să vadă dacă omul care a schimbat istoria Americii acţiona de unul singur.

M-am urcat în Chevrolet şi m-am îndreptat spre Jodie. De cum am ieşit de pe autostradă, am accelerat până la o sută douăzeci şi am rămas la viteza aceasta. Cu o mână mi-am deschis servieta, mi-am scos pistolul dinăuntru şi mi l-am pus în buzunarul hainei.

Mi-am dat seama că trebuie să-l implic şi pe Deke în toată povestea asta. Sigur, era în vârstă şi nu se mai ţinea prea bine pe picioare, dar, pur şi simplu, nu mai era nimeni altcineva. În plus, ar dori să se implice, mi-am spus. O iubea pe Sadie. I se citea pe chip de fiecare dată când se uita la ea.

Şi şi-a trăit viaţa, a continuat gândul meu cel realist să-mi explice. Ea nu. Oricum, va avea parte de aceeaşi şansă pe care dementul ţi-a dat-o şi ţie. Nu e obligat să vină.

Dar va veni. Uneori, opţiunile care ne sunt înfăţişate nu sunt absolut deloc opţiuni.

Niciodată nu mi-a fost mai dor de dispărutul meu telefon mobil ca în timpul drumului de la Dallas la Jodie. Am găsit o cabină telefonică la staţia de benzină de pe SR 109, cam la un kilometru după panoul care glorifica eroii fotbalului local. La capătul celălalt telefonul a sunat de trei ori… patru… cinci…

Tocmai când mă pregăteam să închid, când l-am auzit pe Deke, puţin nervos şi fără suflare:

– Alo? Alo?

– Deke? George sunt.

– Bună, băiete!

Acum varianta din seara aceasta a lui Bill Turcotte (din piesa de succes Soţul asasin jucată multe stagiuni) părea încântat, nu nervos.

– Eram în grădina de lângă casă. Am vrut să-l las să sune, dar…

– Taci şi ascultă-mă. S-a întâmplat un lucru foarte rău. Încă se mai întâmplă. Sadie a fost deja rănită. Poate că foarte grav.

A urmat o pauză scurtă. Când a vorbit din nou, vocea lui Deke suna mai tânără: cea a bărbatului dur care fără îndoială că fusese cu vreo patruzeci de ani şi două soţii în urmă. Sau poate că vorbea speranţa din mine. În seara aceasta nu mă puteam bizui decât pe speranţă şi pe un bărbat de aproape şaptezeci de ani.

– Despre soţul ei vorbeşti, nu? E numai vina mea. Mi s-a părut că l-am văzut, dar asta a fost acum câteva săptămâni. Şi avea părul mult mai lung decât în poza din anuar. Şi nici nu era aceeaşi culoare. Era aproape portocaliu.

A făcut iarăşi o pauză, apoi a rostit o expresie pe care nu o mai auzisem niciodată din gura lui:

– Futu-i!

I-am spus ce voia Clayton şi ce intenţii aveam eu. Planul era destul de simplu. Se armoniza trecutul cu sine însuşi? Bine, atunci, aşa să fie. Ştiam că Deke s-ar putea să facă un infarct – Turcotte făcuse – dar asta n-avea să mă împiedice. Pentru că era vorba despre Sadie.

Mă aşteptam să mă întrebe dacă n-ar fi fost mai bine să lăsăm poliţia să-şi facă treaba, dar bineînţeles că ştia că nu era cazul. Doug Reems, şeriful din Jodie, nu vedea deloc bine, avea proteză la un picior şi era chiar mai bătrân decât Deke. Şi nu m-a întrebat nici de ce nu anunţasem poliţia statală din Dallas. Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi răspuns că bănuiam că John Clayton nu glumeşte când spune că o va omorî pe Sadie dacă vede fie şi o singură maşină de poliţie. Era adevărat, dar nu era motivul real. Voiam să mă ocup eu însumi de ticălos.

Eram furibund.

– Când te aşteaptă să ajungi, George?

– Până în şapte treizeci.

– Şi acum e… şapte fără un sfert. Avem un pic de timp. Strada din spatele străzii Bee Tree se cheamă Apple, cumva. Am uitat şi mai cum. Acolo ne întâlnim?

– Da. La casa din spatele casei ei.

– Pot să ajung în cinci minute.

– Sigur că poţi, dacă goneşti ca nebunul. Ne vedem în zece minute. Şi fă-te că aduci ceva, ceva ce să vadă dacă se uită pe geam. Nu ştiu ce, poate…

– E bine o caserolă cu mâncare?

– E bine. Ne vedem în zece minute.

Înainte să închid, m-a întrebat:

– Ai un pistol la tine?

– Da.

Vocea i s-a schimbat în mârâit de câine:

– Foarte bine.

Strada din spatele casei lui Doris Dunning se numise Wyemore Lane. Cea din spatele casei lui Sadie era Apple Blossom Way. Casa de la numărul 202 de pe Wyemore era de vânzare. În faţa casei de la numărul 140 de pe Apple Blossom Way nu era nicio plăcuţă