Două minute mai târziu, Deke şi-a parcat Ranch Wagon-ul în spatele maşinii mele şi a coborât. Era îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cadrilată cu un şiret în loc de cravată. Adusese o caserolă pe latura căreia era desenată o floare. Prin capacul din sticlă am văzut că era aproape plină cu tocană.

– Deke, n-am cuvinte să-ţi mul…

– Nu merit mulţumiri. Merit un şut în fund. Când l-am văzut pe Clayton, ieşea de la Western Auto chiar când eu intram. Trebuie să fi fost el. Era vânt în ziua aia. Şi i-a dat părul la o parte cât să-i văd adânciturile de la tâmple. Dar părul lui… lung şi altă culoare… şi era îmbrăcat ca un văcar… măi, să fie!

A clătinat din cap.

– Îmbătrânesc. N-o să mi-o iert niciodată dacă Sadie păţeşte ceva.

– Te simţi bine? Simţi vreo durere în piept sau ceva de genul acesta?

S-a uitat la mine ca la un nebun.

– Ai de gând să stăm aici şi să discutăm despre sănătatea mea sau încercăm să o scoatem pe Sadie din belea?

– O să facem mai mult, nu doar să încercăm. Du-te după colţ la uşa din faţă. În vremea asta eu o să traversez curtea asta şi o să trec prin gardul viu în curtea lui Sadie.

Bineînţeles că aveam în minte casa familiei Dunning de pe Kossuth Street, şi chiar când rosteam aceste cuvinte, mi-am amintit că şi curtea micuţă a lui Sadie avea o porţiune cu gard viu. Îl văzusem de multe ori.

– O să baţi la uşă şi o să zici ceva nostim. Şi suficient de tare să te aud eu. Atunci o să fiu în bucătărie.

– Şi dacă uşa din spate e încuiată?

– E o cheie sub treaptă.

– În regulă.

Deke a mai cugetat puţin încruntându-se, apoi şi-a ridicat privirea spre mine:

– O să strig „De la Avon, doamnă, avem un colet special pentru dumneavoastră.” Şi o să ridic vasul ca să mă poată vedea prin fereastra de la living. E bine?

– Da. Nu vreau decât să-i distragi atenţia câteva secunde.

– Să nu tragi dacă ţi se pare că o poţi răni pe Sadie. Doar imobilizează-l pe nemernic. Ai să reuşeşti. Tipul ăla pe care l-am văzut era slab ca un cuier.

Ne-am privit cu ochi sumbri. Un asemenea plan ar fi funcţionat în filme ca Maverick sau Gunsmoke, însă asta era viaţa reală. Iar în viaţa reală se mai întâmplă ca băieţii buni – şi fetele bune – să o cam ia în cur. Sau să fie ucişi.

Curtea din spatele casei de pe Apple Blossom Way nu era chiar identică cu cea din spatele casei familiei Dunning, dar existau suficiente asemănări. În primul rând, cuşca câinelui, deşi nu avea nicio plăcuţă deasupra care să spună AICI E CASA CĂŢELULUI TĂU. Dar o mână de copil scrisese lângă intrarea în formă de uşă CASA LU BUTCH. Şi nu erau nici copii plecaţi la colindat. Anotimpul era nepotrivit.

Însă gardul viu arăta exact la fel.

Am trecut prin el, abia băgând de seamă zgârieturile pe care mi le-au făcut crengile pe braţe. Am traversat curticica lui Sadie, alergând în pasul piticului şi am încercat uşa. Încuiată. Am pipăit sub treaptă, convins că nu voi găsi cheia deoarece trecutul se armonizează cu sine însuşi, dar, în egală măsură, este şi încăpăţânat şi viclean.

Acolo era. Am scos-o, am băgat-o în încuietoare şi am apăsat-o încet. S-a auzit un declic surd dinăuntru când s-a descuiat. M-am crispat, aşteptându-mă la strigăte de alarmă. Dar nu, niciunul. În living erau aprinse luminile, dar nu se auzeau voci. Poate că Sadie era deja moartă, iar Clayton dispăruse.

Te rog, nu, Doamne.

Însă, după ce am deschis uşor uşa, l-am auzit. Vorbea cu voce sonoră şi monotonă, semănând cu cea pe care ar fi avut-o Billy James Hargis dacă ar fi fost îndopat cu sedative. Îi spunea ce curvă este şi cum i-a distrus viaţa. Sau poate se referea la fata care încercase să-l atingă. Toate erau la fel pentru Johnny Clayton: purtătoare de boli şi flămânde după sex. Trebuia să impui legea. Şi, bineînţeles, şi mătura.

Mi-am scos pantofii şi i-am lăsat pe linoleum. Deasupra chiuvetei era aprinsă lumina. Mi-am verificat umbra ca să fiu sigur că nu va intra în cameră înaintea mea. Mi-am scos pistolul din buzunar şi am traversat bucătăria cu intenţia de a aştepta în pragul livingului până voi auzi De la Avon, doamnă! Atunci o să intru în goană.

Doar că nu aşa s-au petrecut lucrurile. Când Deke a strigat, nu era nimic vesel în tonul lui. Era un ţipăt de furie revoltată. Şi nu venea de la uşa din faţă, ci dinlăuntrul casei.

– O, Dumnezeule! Sadie!

După aceea, totul s-a întâmplat foarte, foarte repede.

Clayton forţase uşa din faţă, aşa că nu se mai închidea bine. Sadie nu observase, dar Deke da. În loc să bată, a împins-o şi a intrat cu caserola cu tocană în mâini. Clayton stătea tot pe taburet cu arma îndreptată spre Sadie, dar lăsase cuţitul pe duşumea alături de el. Mai târziu Deke mi-a spus că nici nu ştiuse că avea un cuţit. Şi mă îndoiesc şi că a observat pistolul. Toată atenţia i se focalizase asupra lui Sadie. Partea de sus a rochiei era acum colorată într-un maro mâlos. Mâna şi braţul canapelei erau amândouă pline de sânge, dar imaginea cea mai îngrozitoare era cea a chipului ei întors spre el. Obrazul stâng îi atârna sfârtecat în două, aidoma unei perdele sfâşiate.

– O, Dumnezeule! Sadie!

Şocat, a strigat fără să-şi dea seama ce face.

Clayton s-a întors la el, cu dinţii dezgoliţi ca într-un mârâit de fiară. A ridicat arma. Am văzut ce se petrece şi am ţâşnit pe uşa dintre bucătărie şi living. Şi am văzut-o pe Sadie care întinde piciorul şi loveşte taburetul. Clayton a tras, dar glonţul s-a înfipt în tavan. Pe când încerca să se ridice, Deke a aruncat în el caserola. Capacul a căzut. Tăiţei, carne, ardei gras