şi sos de roşii s-au împrăştiat prin cameră. Vasul, încă pe jumătate plin, l-a lovit pe Clayton în mână. Tocana l-a mânjit. Pistolul a zburat cât colo.

Am văzut sângele, am văzut faţa desfigurată a lui Sadie. L-am văzut pe Clayton ghemuit pe covorul pătat şi mi-am ridicat propria-mi armă.

– Nu! a strigat Sadie. Nu, te rog, nu!

Iar strigătul ei mi-a limpezit minţile ca şi cum m-ar fi pălmuit. Dacă l-aş fi ucis, aş fi fost cercetat de poliţie, indiferent cât de îndreptăţit ar fi fost gestul meu. Identitatea lui George Amberson s-ar fi dus pe copcă şi ar fi dispărut orice şansă de a împiedica asasinatul din noiembrie. Şi, chiar, cam cât de îndreptăţit aş fi? Omul era dezarmat.

Sau aşa am crezut, pentru că nici eu nu observasem cuţitul. Era ascuns de taburetul răsturnat. Dar chiar dacă ar fi fost la vedere, poate că tot nu l-aş fi observat.

Mi-am pus pistolul la loc în buzunar şi l-am ridicat în picioare.

– Nu ai voie să mă loveşti!

Ţipătul lui a împroşcat salivă. Ochii i se rostogoleau în cap asemenea unui om care face o criză de epilepsie. Vezica urinară i s-a relaxat. I-am auzit urina picurând pe covor.

– Sunt bolnav mintal. Nu sunt răspunzător pentru faptele mele. Nu poţi să mă tragi la răspundere. Am certificat medical, e în torpedoul de la maşină, o să ţi-l…

Miorlăitul din vocea lui, groaza abjectă pe care i-o puteai citi pe chip acum, că nu mai avea pistolul, felul în care-i atârnau pe lângă obraji şuviţele slinoase de păr portocaliu, chiar şi mirosul de tocană… toate astea m-au înfuriat şi mai tare. Dar mai ales Sadie, ghemuită pe canapea şi plină de sânge. Părul i se desfăcuse, iar pe partea stângă a chipului îngrozitor de rănit se amestecase cu sângele închegat. Va avea o cicatrice în acelaşi loc unde se afla urma celei a lui Bobbi Jill, bineînţeles că aşa va fi, căci trecutul se armonizează. Doar că tăietura lui Sadie arăta mult, mult mai rău. L-am pocnit în falca dreaptă suficient de tare ca să-i ţâşnească saliva prin stânga.

– Dement împuţit, asta-i pentru mătură!

L-am pocnit iar în stânga, făcând să-i ţâşnească saliva din dreapta şi desfătându-mă la auzul ţipătului lui în felul acela nefericit şi amar rezervat doar acelor întâmplări unde răul e mult prea mare pentru a putea fi reparat, sau iertat.

– Asta-i pentru Sadie!

Mi-am strâns pumnul. Într-o altă lume, Deke urla în telefon. Şi se freca pe piept aşa cum făcuse Turcotte? Nu. Cel puţin, nu încă. În aceeaşi altă lume, Sadie gemea.

– Şi asta-i pentru mine!

L-am lovit cu pumnul şi – am zis că voi spune adevărul, tot adevărul – când i-am spart nasul, urletul lui de durere a fost muzică pentru urechile mele. I-am dat drumul şi s-a prăbuşit pe covor ca o cârpă. Atunci m-am întors spre Sadie.

S-a străduit să se ridice de pe canapea, dar a căzut la loc. A încercat să-şi întindă braţele spre mine, dar nici asta nu a fost în stare să facă. I-au căzut moi mâinile în poala rochiei îmbibate cu sânge. Ochii i s-au dat peste cap şi am fost convins că o să leşine, dar s-a ţinut tare.

– Ai venit, mi-a şoptit ea. O, Jake, ai venit să mă scapi. Amândoi aţi venit.

– Bee Tree Lane! a zbierat Deke în receptor. Nu, nu ştiu numărul, nu mi-l aduc aminte, dar o să vedeţi în faţă un bătrân cu tocană pe pantofi care dă din mâini! Grăbiţi-vă! A pierdut foarte mult sânge!

– Nu te mişca, i-am spus lui Sadie. Nu încerca să…

A privit peste umărul meu cu ochi măriţi de spaimă.

– Fereşte-te! Jake, fereşte-te!

M-am întors, scotocind în buzunar după pistol. S-a întors şi Deke ţinând receptorul ca pe o bâtă în mâinile lui cu noduri artritice. Dar deşi Clayton apucase cuţitul pe care îl folosise ca s-o desfigureze pe Sadie, nu avea să mai facă rău nimănui. Nimănui în afară de lui însuşi.

Şi a urmat o altă scenă în care mai jucasem, de data aceasta pe Greenville Avenue, nu la multă vreme după ce sosisem în Texas. Nu se auzea Muddy Waters cântând tare din barul Desert Rose, dar o altă femeie era rănită foarte grav şi un alt bărbat sângera din cauza unui alt nas spart, tot cu cămaşa scoasă din pantaloni. Cel de acum ţinea în mână un cuţit, nu un pistol. Dar în rest, totul era la fel.

– Nu, Clayton! am strigat eu. Lasă-l jos!

Ochii, desluşiţi printre şuviţele slinoase de păr portocaliu, îi ieşeau din orbite holbându-se la femeia speriată şi pe jumătate leşinată de pe canapea.

– Asta vrei, Sadie? a urlat el. Dacă asta vrei, atunci o să-ţi dau ce vrei!

Rânjind cu deznădejde, a ridicat cuţitul în dreptul gâtului… şi a tăiat.

Partea a V-a22.11.1963     Capitolul 23 1

Din cotidianul Morning News din Dallas, 11 aprilie 1963 (pagina 1):

ASASIN CU PUŞCĂ TRAGE ÎN WALKER

De Eddie Hughes

Poliţia spune că un individ a încercat să-l asasineze pe fostul General Maior Edwin A. Walker cu o puşcă de mare precizie şi l-a ratat cu mai puţin de un centimetru pe controversatul revoluţionar.

Walker îşi calcula taxele la ora 9:00 seara când glonţul a trecut printr-o fereastră din spatele casei şi s-a înfipt în peretele de lângă el.

Poliţia ne-a declarat că se pare că o mişcare involuntară a lui Walker a fost cea care i-a salvat viaţa.

„Se afla exact în raza de acţiune a armei”, ne-a spus detectivul Ira Van Cleave. „Cu siguranţă că persoana respectivă a vrut să-l ucidă.”

Walker şi-a scos din mâneca dreaptă nişte fragmente din cartuş ş