Walker ne-a declarat că se întorsese luni la reşedinţa sa din Dallas după prima etapă a turneului de conferinţe intitulat „Operaţiunea Cursa de la Miezul Nopţii”. Le-a mai spus reporterilor şi că…

Din cotidianul Morning News din Dallas, 12 aprilie 1963 (pagina 7):

BOLNAV MINTAL ÎŞI TAIE FOSTA SOŢIE Şi SE SINUCIDE

De Mack Dugas

(JODIE) Deacon „Deke” Simmons, în vârstă de 77 de ani, a ajuns prea târziu miercuri seara pentru a o mai putea salva de la rănire pe Sadie Dunhill, dar situaţia ar fi putut fi mult mai rea pentru doamna de 28 de ani, îndrăgita bibliotecară de la liceul Denholm Consolidated.

Conform spuselor lui Douglas Reems, şeriful din Jodie, „Dacă Deke n-ar fi venit atunci, aproape sigur că domnişoara Dunhill ar fi fost omorâtă”. La întrebările ziariştilor Simmons a răspuns doar: „Nu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat, s-a terminat.”

Şeriful Reems ne-a spus că Simmons l-a doborât pe mult mai tânărul John Clayton care a scăpat revolverul din mână în toiul luptei. Atunci a scos cuţitul pe care îl folosise să-şi rănească soţia şi şi-a tăiat gâtul. Simmons împreună cu un alt bărbat, George Amberson din Dallas, au încercat în zadar să-i oprească sângerarea. Decesul lui Clayton a fost declarat de medicul sosit la faţa locului.

Nu am reuşit să îl găsim pentru comentarii pe domnul Amberson, fost profesor la Denholm Consolidated, care a ajuns acolo după ce Clayton a fost dezarmat, însă acesta i-a declarat şerifului Reems că s-ar fi putut ca John Clayton – care fusese internat pentru probleme psihice – să-şi fi urmărit fosta soţie de luni întregi. Personalul liceului fusese prevenit, iar directoarea Ellen Dockerty făcuse rost de o fotografie a lui Clayton, dar se pare că acesta se deghizase pentru a nu fi recunoscut.

Domnişoara Dunhill a fost transportată cu o ambulanţă la spitalul Parkland Memorial din Dallas şi ni s-a transmis că starea ei este bună.

Abia sâmbătă mi s-a permis s-o văd. Până atunci am stat aproape tot timpul în sala de aşteptare cu o carte pe care nu mă puteam concentra s-o citesc.

Ceea ce nu m-a deranjat, deoarece am avut parte de multă companie – majoritatea profesorilor au venit să afle cum se mai simte Sadie, aşa cum au venit şi aproximativ o sută de elevi, cei fără permis de conducere fiind aduşi în Dallas de părinţi. Mulţi au rămas să doneze sânge care să înlocuiască litrii pierduţi de Sadie. Curând, servieta mea a fost burduşită cu felicitări de însănătoşire grabnică şi bilete prin care îşi manifestau grija pentru starea ei. Iar florile aduse au transformat cabinetul asistentelor în seră. Crezusem că m-am obişnuit cu viaţa din trecut, dar, când am putut, în cele din urmă, s-o văd, tot am fost şocat de rezerva în care stătea Sadie la Parkland, o cămăruţă încinsă, aproape de dimensiunile unui dulap. Fără grup sanitar. O canapea urâtă pe care doar un pitic s-ar fi putut simţi confortabil înghesuită într-un colţ, o draperie semiopacă în jurul patului (pentru semiintimitate). Manivelă în loc de butoane pentru ridicarea şi coborârea patului, cu vopseaua albă cojită de multele mâini care au folosit-o. Bineînţeles că nu existau şi monitoarele pe care să fie afişate semnele vitale, şi nici televizor la care să se uite pacientul.

Un singur recipient din sticlă plin cu ceva – probabil soluţie salină – atârna de un stativ metalic. Din el pornea un tub subţire care dispărea sub un bandaj voluminos aflat pe dosul palmei stângi a lui Sadie.

Însă nu la fel de voluminos ca bandajul înfăşurat pe partea stângă a capului ei. Îi tăiaseră părul de acolo, dându-i un aspect deformat şi pedepsit… şi, sigur, fusese pedepsită. Doctorii îi lăsaseră o fantă foarte îngustă pentru ochi. Asta împreună cu ochiul din partea nebandajată, nevătămată a feţei au clipit des deschizându-se când mi-a auzit paşii. Şi, cu toate că era îndopată cu medicamente, privirea ei a avut un licăr pasager de panică ce mi-a strâns inima; apoi s-a întors încet cu faţa la perete.

– Sadie, iubito, eu sunt.

– Bună, „eu sunt”, mi-a răspuns fără să se întoarcă. 

Am atins umărul lăsat gol de cămaşa de spital, dar s-a smucit respingându-mă.

– Te rog, nu te uita la mine.

– Sadie, nu contează.

S-a întors. Doi ochi trişti, ameţiţi de morfină, m-au privit fix, unul dintre ei mijit prin orificiul din tifon. Prin pansament se întindea o pată urâtă, galben-roşiatică. Probabil sânge şi un unguent.

– Ba contează. Nu seamănă deloc cu ce a păţit Bobbi Jill, a spus încercând să zâmbească. Ştii cum arată o minge de baseball, cu toate cusăturile alea roşii? Aşa arată şi Sadie acum. E cusută în sus şi în jos şi în jur.

– Vor dispărea.

– Nu pricepi. Mi-a străpuns obrazul până în gură.

– Dar trăieşti. Şi te iubesc.

– Să spui asta şi când o să-mi scoată bandajele, mi-a zis cu vocea albă, năucită de medicamente. În comparaţie cu mine, Mireasa lui Frankenstein seamănă cu Liz Taylor.

I-am luat mâna:

– Am citi odată…

– Nu cred că mă simt în stare de o discuţie literară, Jake.

A încercat iarăşi să se întoarcă cu spatele la mine,