– Era un proverb japonez. „Dacă există dragoste, semnele de vărsat de vânt sunt frumoase ca nişte gropiţe în obraji.” O să-ţi iubesc chipul indiferent cum va arăta. Pentru că este al tău.

A început să plângă şi am ţinut-o în braţe până s-a potolit. De fapt, chiar am crezut că adormise, când am auzit-o:

– Ştiu că eu sunt de vină, eu m-am măritat cu el, dar…

– Nu e vina ta, Sadie, nu aveai cum să ştii.

– Am ştiut că nu e ceva în regulă la el. Şi tot nu m-am lăsat. Cred că din cauză că mama şi tata ţineau atât de mult la căsătoria asta. Încă n-au venit să mă vadă şi mă bucur. Pentru că şi pe ei dau vina. Groaznic, nu?

– Dacă tot te-ai hotărât să împărţi vina, păstrează o porţie şi pentru mine. Am dat nas în nas cu nenorocitul acela de Plymouth al lui de cel puţin două ori şi poate de alte două l-am surprins cu coada ochiului.

– Nu ai de ce să te simţi vinovat din cauza asta. Detectivul de la poliţia statală şi jandarmul de Texas care m-au interogat mi-au spus că Johnny avea portbagajul plin cu plăcuţe de înmatriculare. Bănuiesc că le-a furat de prin parcările motelurilor. Şi mai avea şi o droaie de abţibilduri, decalco-cum le zici tu…

– Decalcomanii.

Mă gândeam la cea care mă păcălise la Candlewood doar cu câteva nopţi în urmă. HAIDE, SOONERS. Făcusem greşeala de a considera faptul că mă întâlneam cu Plymouthul roşu cu alb drept o altă armonie a trecutului, dar ar fi trebuit să fiu mai prevăzător. Şi aş fi fost mai prevăzător dacă nu aş fi avut jumătate din minte plecată la Dallas cu Oswald şi cu generalul Walker, dacă avea vreo importanţă cine mai purta răspunderea pentru ce se întâmplase. Puteam să-l aducem şi pe Deke în discuţie. În fond, el îl văzuse pe Clayton, îi observase adânciturile inconfundabile de la tâmple.

Las-o baltă, mi-am spus. S-a întâmplat. Nu mai ai ce-i face.

Dar de fapt, aveam ce-i face.

– Jake, a aflat poliţia că nu eşti… că nu eşti tocmai cine te pretinzi a fi?

I-am dat pe spate părul care rămăsese încă lung în partea dreaptă.

– Totul e în regulă.

Deke şi cu mine răspunseserăm întrebărilor puse de aceiaşi poliţişti care o interogaseră pe Sadie înainte să fie dusă în sala de operaţie. Detectivul ne-a mustrat cu jumătate de gură, spunând că ne-am uitat la prea multe westernuri, dar nu i-a împărtăşit opinia, apoi ne-a strâns mâinile şi ne-a spus: „În locul vostru aş fi făcut exact la fel.”

– Deke a avut grijă să nu ies prea în faţă. Tocmai pentru ca, la anul, consiliul director să nu aibă obiecţii în privinţa revenirii tale la şcoală. Mi se pare absolut incredibil că ai putea fi concediată pe motive de imoralitate doar pentru că un dement s-a apucat să te taie, dar Deke e de părere că ar fi mai bine dacă…

– Nu mă pot întoarce la şcoală. Nu pot să apar aşa în faţa copiilor.

– Sadie, dacă ai şti câţi au venit…

– E foarte frumos din partea lor şi mă impresionează mult, dar tocmai pe ei nu i-aş putea privi în ochi. Nu pricepi? Cred că m-aş descurca cu cei care ar râde de mine sau ar face glume pe socoteala mea. Am avut în Georgia o colegă cu buză de iepure şi am învăţat foarte multe din comportamentul ei în faţa cruzimii adolescenţilor. Ceilalţi m-ar face să mă simt oribil. Cei bine intenţionaţi, privirile lor compătimitoare… sau cei care nu ar suporta să se uite la mine deloc.

A scos un oftat cutremurat şi a explodat:

– Şi sunt furioasă. Ştiu că viaţa este grea, cred că toţi ştim asta în adâncul nostru. Dar de ce trebuie să fie şi crudă? De ce trebuie să muşte?

Am luat-o în braţe. Obrazul teafăr era fierbinte şi tremura.

– Nu ştiu, iubita mea.

– De ce nu ne este dată şi o a doua şansă?

Şi am ţinut-o aşa până când a început să respire mai calm. Atunci m-am ridicat să plec. Fără să deschidă ochii, mi-a spus:

– Ziceai că trebuie să vezi cu ochii tăi ceva miercuri seara. Şi nu cred că te refereai la sinuciderea lui Johnny Clayton.

– Nu.

– N-ai mai ajuns?

M-am gândit s-o mint, dar n-am făcut-o:

– Nu.

Acum şi-a deschis ochii, dar cu trudă şi nu aveau să stea multă vreme deschişi.

– Tu ai să primeşti o a doua şansă?

– Nu ştiu. Nu contează.

Dar nu era adevărat. Pentru că ar fi contat pentru soţia şi copiii lui Kennedy; ar fi contat pentru fraţii lui; poate şi pentru Martin Luther King; cu siguranţă ar fi contat şi pentru zecile de mii de tineri americani care acum erau pe băncile liceului şi cărora, în cazul în care nu schimba nimeni cursul istoriei, li se va cere să-şi pună uniformele, să zboare până în celălalt capăt al lumii, să-şi desfacă obrajii din dos şi să se înfigă în penisul uriaş şi verde care este Vietnamul.

A închis ochii. Iar eu am părăsit camera.

Când am ieşit din lift, în hol nu mai era niciun elev de la liceul Denholm, dar m-am întâlnit cu doi absolvenţi. Mike Coslaw şi Bobbi Jill Allnut stăteau pe scaunele din plastic tare ţinând în poală reviste nedeschise. Mike a sărit în picioare şi mi-a strâns mâna. De la Bobbi Jill am căpătat o îmbrăţişare puternică.

– Cât de rău e? m-a întrebat ea. Adică – şi-a trecut vârfurile degetelor peste propria-i cicatrice decolorată – poate fi reparată?

– Nu ştiu.

– Aţi discutat cu doctorul Ellerton? m-a întrebat şi Mike.

Ellerton avea reputaţia de a fi cel mai bun chirurg plastician din Texas şi el fusese cel care îşi practicase magia asupra lui Bobbi Jill.

– E de gardă în după-amiaza asta; face vizite. Deke, duduia Ellie şi cu mine avem programare la el în – m-am uitat la ceas – douăzeci de minute. Vreţi să veniţi şi voi?

– Vă rog, a spus Bobbi Jill. Pur şi simplu ştiu că poate s-o repare. E un geniu.

– Atunci, haideţi. Să vedem ce poate face geniul acesta.

Probabil