Mi-a zis:

– Poate că nu e atât de rău cât credeţi, domnule A.

Era mai rău.

Ellerton ne-a arătat fotografiile – clare, lucioase, în alb şi negru, care mi-au amintit de Weegee şi Diane Arbus. Bobbi Jill a icnit de surpriză şi spaimă şi a privit în altă parte. Deke a scos un geamăt uşor de parcă fusese lovit în plex. Duduia Ellie a îndurat cu stoicism să se uite bine la ele, dar faţa ei se golise de culoare, cu excepţia celor două pete de ruj care-i învăpăiau obrajii.

În primele două fotografii, obrazul lui Sadie atârna în două bucăţi zdrenţuite. Imaginea asta o văzusem miercuri seara şi eram pregătit pentru ea. Nu fusesem însă pregătit pentru gura ei căzută, asemenea victimei unui atac cerebral, şi nici pentru bucata de carne moale de sub ochiul stâng. O făcea să semene cu un clovn şi mă făcea pe mine să îmi doresc să mă dau cu capul de masa din sala mică de şedinţe unde ne invitase doctorul. Sau poate – şi mai bine încă – mă făcea să îmi doresc să mă reped la subsol, la morga unde zăcea acum John Clayton şi să-l mai pocnesc cu şi mai multă ură.

– Diseară, când vor sosi părinţii acestei tinere, a spus Ellerton, voi da dovadă de tact şi optimism, deoarece părinţii merită să fie trataţi cu tact şi cu optimism.

Apoi s-a încruntat:

– Cu toate că m-aş fi aşteptat să vină mai curând, având în vedere gravitatea stării doamnei Clay…

– Domnişoarei Dunhill, l-a întrerupt Ellie cu sălbăticie mocnită. A divorţat legal de monstru.

– Da, sigur, greşeala mea. În orice caz, voi îi sunteţi prieteni şi consider că meritaţi mai puţin tact şi mai mult adevăr.

S-a uitat imperturbabil la una dintre fotografii şi a lovit uşor obrazul lui Sadie cu unghia scurtă şi curată.

– Asta se poate aranja cât de cât, însă nu va mai fi ca înainte. Nu cu tehnicile pe care le am la dispoziţie. Poate peste un an, când ţesutul se va fi vindecat complet, s-ar putea să fim în stare să reparăm mare parte din asimetrie.

Lacrimi au început să se rostogolească pe obrajii lui Bobbi Jill. L-a apucat de mână pe Mike.

– Regret să spun că faţa ei va rămâne cu stricăciuni permanente, a continuat Ellerton. Dar mai sunt şi alte probleme. Nervul facial a fost secţionat. Nu va mai putea să mestece pe partea stângă. Ochiul căzut pe care îl vedeţi în fotografiile acestea va rămâne aşa mereu, canalul lacrimal a fost parţial retezat. Totuşi vederea nu îi va fi prejudiciată. Aşa sperăm.

A oftat şi a ridicat din umeri a neputinţă.

– În douăzeci, treizeci de ani vom putea să facem mai multe pentru asemenea cazuri, având în vedere perspectivele microchirurgiei şi regenerării nervoase. Dar, deocamdată, tot ce pot spune este că voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să repar ce se poate repara.

Mike a vorbit pentru prima dată de când începuse discuţia. Tonul lui era plin de amărăciune:

– Ce păcat că nu trăim în 1990, nu?

Un grup mic de oameni demoralizaţi şi tăcuţi a părăsit spitalul în acea după-amiază. La marginea parcării, duduia Ellie mi-a atins mâneca.

– Ar fi trebuit să te ascult, George. Îmi pare atât de rău.

– Nu cred că ar fi avut vreo importanţă, i-am răspuns, dar dacă vrei să îţi răscumperi păcatele, roagă-l pe Freddy Quinlan să mă sune. E agentul imobiliar care m-a ajutat când am venit în Jodie. Vreau să fiu lângă Sadie la vară şi asta înseamnă că trebuie să închiriez o casă.

– Poţi să stai cu mine, a intervenit Deke, am mult spaţiu.

M-am întors spre el:

– Eşti sigur?

– Mi-ar face plăcere.

– Aş fi bucuros să-ţi plătesc…

A făcut un gest cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că vorbesc prostii.

– Poţi să contribui la mâncare. Aşa o să fie în regulă.

Ellie venise cu el în Ranch Wagon-ul lui. I-am urmărit cum ies din parcare, apoi mi-am târât picioarele spre Chevroletul meu, care acum mi se părea – probabil pe nedrept – o maşină aducătoare de ghinion. Şi niciodată nu mi se întâmplase să îmi doresc mai puţin să mă întorc pe West Neely, unde cu siguranţă aveam să-l aud pe Lee cum îşi varsă pe Marina frustrarea de a-l fi ratat pe generalul Walker.

– Domnule A?

Mike. Bobbi Jill stătea câţiva paşi mai în spate, cu braţele încrucişate sub sâni. Părea nefericită şi înfrigurată.

– Da, Mike.

– Cine o să plătească facturile de la spital ale domnişoarei Dunhill? Şi toate operaţiile alea despre care ne-a vorbit doctorul? Are asigurare?

– Are ceva.

Dar nici pe departe suficient, nu pentru ceva de o asemenea amploare. M-am gândit la părinţii ei, dar faptul că încă nu veniseră să o vadă era destul de îngrijorător. Doar nu puteau s-o învinovăţească pe ea pentru ce făcuse Clayton… sau puteau? Nu înţelegeam cum, dar eu veneam dintr-o lume în care femeile erau, în general, tratate ca egali. În momentul acela, 1963 mi se părea o ţară străină şi necunoscută, aşa cum nu mi se mai păruse niciodată.

– O s-o ajut cât pot, am spus, dar cât de mult însemna asta?

Rezervele mele erau suficiente cât să mă mai ţină câteva luni, dar nici vorbă să acopere vreo şase operaţii de reconstrucţie facială. Nu voiam să mă duc din nou la Faith Financial, pe Greenville Avenue, dar bănuiam că voi fi nevoit s-o fac. Derbiul Kentucky urma să aibă loc în mai puţin de o lună, iar în secţiunea rezervată rezultatelor sportive din însemnările lui Al scria că va fi câştigat de Chateaugay, un cal cu şanse foarte mici. O mie pe el mi-ar aduce un câştig net de şapte sau opt mii, suficient ca să pot plăti spitalizarea lui Sadie şi – la preţurile din 1963 – chiar o parte din intervenţiile care vor urma.

– Am o idee, a zis Mike şi s-a uitat peste umăr la Bobbi Jill care îi zâmbea încurajator. Adică io şi Bobbi Jill.

– Bobbi Jill şi cu mine, Mike. Nu mai eşti copil, aşa că nu mai vorbi de parcă tot ai fi.

– Sigur, sigur,