Şi m-am dus. Am băut cafea. Mi-au împărtăşit ideea lor. I-am ascultat. Şi am fost de acord. Uneori trecutul se armonizează cu sine însuşi, iar omul cu judecată îşi drege glasul şi începe şi el să cânte.

În seara aceea a avut loc un scandal monstru în apartamentul de deasupra mea. Iar June a contribuit şi ea urlând cât o ţineau puterile. Nu m-am obosit să trag cu urechea; oricum, se urla în rusă. Apoi, pe la ora opt, s-a lăsat o tăcere neobişnuită. Am presupus că se duseseră la culcare cam cu două ore mai devreme şi m-am simţit mai uşurat.

Mă gândeam şi eu să mă bag în pat, când în faţa casei a oprit balena de maşină a lui de Mohrenschildt. Jeanne s-a strecurat afară; George a ţâşnit cu obişnuitul lui elan de jucărie cu arc. A deschis portiera din spate şi a scos un iepure uriaş cu blană roz deloc întâlnită în lumea reală. M-am uitat ca prostul prin despicătura dintre perdele şi într-un final mi-a picat fisa: a doua zi era Paştele.

S-au îndreptat spre scară. Femeia mergea normal; George aproape alerga înaintea ei. Paşii lui bubuitori pe treptele şubrede zguduiau întreaga clădire.

Am auzit voci speriate venind de sus, înăbuşite, dar evident surprinse. Paşi grăbiţi mi-au zgâlţâit lampa din tavan. Oare credeau cei doi soţi Oswald că venise poliţia să-i aresteze? Sau poate unul din agenţii FBI care îl urmăriseră pe Lee când locuia cu familia pe Mercedes Street? Speram ca mica lepădătură să-şi înghită inima de spaimă.

Ciocăniturile au căzut în rafală pe uşa de sus, iar de Mohrenschildt a strigat vesel:

– Deschide, Lee! Deschide, păgânule!

Şi uşa s-a deschis. Mi-am pus căştile, dar nu am auzit nimic. Apoi, tocmai când mă gândeam să folosesc microfonul multidirectional, Lee, sau poate Marina, a aprins lampa. Acum funcţiona, pentru moment, cel puţin.

– … pentru copil, spunea Jeanne.

– A, mulţumesc! a răspuns Marina. Mulţumesc foarte mult, Jeanne, ce drăguţ!

– Nu sta aşa, tovarăşe, dă-ne ceva de băut! a zis şi de Mohrenschildt, care vorbea ca şi cum ar fi avut deja câteva pahare la bord.

– Nu am decât ceai, a spus Lee.

Părea iritat şi doar pe jumătate treaz.

– Merge şi ceaiul. Am ceva în buzunar care o să-l mai învioreze niţeluş.

Aproape că îl vedeam cum face cu ochiul.

Marina şi Jeanne au început să vorbească ruseşte. Lee şi de Mohrenschildt – sunetul paşilor lor inconfundabil – s-au dus în zona bucătăriei de unde ştiam că nu îi voi mai putea auzi. Femeile stăteau lângă lampă, iar vocile lor vor acoperi discuţia bărbaţilor.

Apoi Jeanne, în engleză:

– O, Dumnezeule mare! Asta-i o puşcă?

Şi totul s-a oprit în loc, inclusiv – senzaţia asta am avut-o – inima mea.

Marina a izbucnit în râs. Era un râs subţire, strident, de complezenţă, hahaha, artificial ca naiba.

– El pierde muncă, noi nu bani, şi nebunul cumpără puşcă. Eu spun: „Pune în dulap, idiiiot dement, ca să nu supere sarcina mea.”

– Am vrut să trag la ţintă, atâta tot, a spus Lee. Eram bunicel în armată. Nu am ratat nicio ţintă.

Altă tăcere. Nesfârşită. Apoi de Mohrenschildt a izbucnit în hohote de râs ce păreau a spune „ce prieteni buni suntem noi doi”.

– Haide, nu încerca să-l minţi pe tatăl mincinoşilor. Cum de nu l-ai nimerit, Lee?

– Nu ştiu despre ce dracu’ vorbeşti.

– Generalul Walker, băiete! Cineva aproape că i-a împrăştiat creierul ăla de rasist pe pereţii biroului din casa lui de pe Turtle Creek. Vrei să zici că n-ai ştiut?

– N-am prea citit ziarele în ultima vreme.

– Nu mai spune? a intervenit Jeanne. Ăla de pe taburet nu-i un Times Herald?

– Vreau să spun că nu citesc ştirile. Sunt prea deprimante. Doar paginile de divertisment şi locurile de muncă. Statul zice să-mi găsesc de lucru ca să nu-mi moară copilul de foame.

– Deci nu l-ai împuşcat tu, ei? l-a întrebat de Mohrenschildt.

Punându-l la încercare. Momindu-l.

Întrebarea era de ce. Pentru că nici în cele mai nebuneşti vise ale lui, de Mohrenschildt nu ar fi crezut că un pămpălău ca Ozzie Rabbit era cel care trăsese miercurea trecută… sau pentru că ştia că Lee fusese acela? Poate pentru că Jeanne observase puşca? Îmi doream din tot sufletul ca femeile să nu fi fost acolo. Dacă aş fi avut şansa să-l ascult pe Lee discutând ca de la bărbat la bărbat cu acest amigo ciudat al lui poate că aş fi obţinut răspunsuri la toate întrebările mele. Dar aşa, nu aveam cum să fiu sigur de nimic.

– Crezi că sunt atât de nebun încât să trag în cineva când J. Edgar Hoover mi se uită peste umăr?

Vocea lui Lee suna de parcă ar fi încercat să intre în joc, să-i cânte în strună lui de Mohrenschildt, doar că nu-i prea ieşea.

– Nimeni nu crede că ai încercat să împuşti pe cineva, Lee, a spus Jeanne pe un ton împăciuitor. Doar promite-mi că atunci când copilaşul începe să meargă, ai să găseşti un loc mai sigur decât dulapul unde să-ţi pui puşca.

Marina i-a răspuns în rusă, dar eu zărisem de destule ori copilul în curtea din spate ca să ştiu ce anume spunea – că June mergea deja.

– Junie o să se bucure de cadoul vostru, a zis Lee, dar noi nu serbăm Paştele. Suntem atei.

Poate că el era, dar în notiţele lui Al stătea scris că Marina – cu ajutorul admiratorului ei, George Bouhe – o botezase în secret pe June chiar în perioada Crizei Cubaneze.

– Şi noi suntem, a fost de acord de Mohrenschildt. Tocmai de asta sărbătorim Iepuraşul de Paşte!

Se mutase mai aproape de lampă şi aproape că m-a asurzit tunetul hohotelor lui de râs.

Au mai conversat vreo zece minute, amestecând engleza cu rusa. Apoi Jeanne a spus:

– Acum vă lăsăm în pace. Cred că v-am scos din pat.

– Nu, nu, nu ne culcaserăm încă, a sărit Lee. Mulţumim că aţi trecut pe aici.

– Ne vedem curând, Lee, ce zici? a zis George. Poţi să vii la club. O să organizăm dansatoarele într-un colhoz.

– Sigur, sigur.

Se deplasau spre uşă.

De Mohrenschildt a mai spus