Unde sunt cartuşele? Asta spusese? Ca în unde ai pus cartuşele căzute acolo?

Am ascultat de vreo şase ori înregistrarea, la viteză super-mică, dar tot nu mi-am putut da seama. Am rămas treaz în pat multă vreme după ce familia Oswald adormise; eram tot treaz şi la două dimineaţa când June a plâns puţin, dar mama ei a liniştit-o şi a adormit-o din nou. M-am gândit la Sadie care dormea somnul agitat indus de morfină la spitalul Parkland. Camera era urâtă, iar patul era îngust, dar eram sigur că aş fi putut să dorm acolo, alături de ea.

M-am gândit la de Mohrenschildt, acel nebun cu gesturi teatrale. Ce ai spus, George? Ce ai spus atunci, la sfârşit? A fost unde sunt cartuşele? A fost măcar ţi-ai şters urmele? A fost data viitoare ai să-ţi faci mai bine temele? Sau cu totul altceva?

Într-un final am adormit. Şi am visat că eram împreună cu Sadie într-un parc de distracţii. Şi am ajuns la un pavilion de tir unde se afla Lee, cu puşca sprijinită în claviculă. Tipul din spatele standului era George de Mohrenschildt. Lee a tras de trei ori, dar nu a nimerit nici o singură ţintă.

– Îmi pare rău, băiete, i-a spus de Mohrenschildt, n-am premii pentru indivizii care ratează.

Apoi s-a întors spre mine şi a rânjit.

– Vino tu, fiule, s-ar putea ca tu să ai mai mult noroc. Cineva tot o să-l împuşte pe preşedinte, aşa că de ce n-ai fi tu acela?

M-am trezit brusc la primele raze ale dimineţii. Deasupra mea, soţii Oswald continuau să doarmă.

După-amiaza duminicii de Paşti m-a găsit în Dealey Piaza, aşezat pe o bancă, uitându-mă fix la cubul ameninţător din cărămidă unde se afla Texas School Book Depository şi întrebându-mă ce să fac. În zece zile, Lee avea să plece din Dallas şi să se ducă la New Orleans, oraşul în care se născuse. Îşi va găsi de lucru la o fabrică de cafea, unde va gresa utilajele, şi va închiria apartamentul de pe Magazine Street. După ce vor locui vreo două săptămâni în Irving cu Ruth Paine şi cu copii acesteia, Marina şi June vor veni să stea cu el. Nu îi voi urmări. Nu acum când Sadie se confrunta cu o perioadă îndelungată de recuperare şi cu un viitor nesigur.

Îl voi ucide pe Lee cândva între această duminică a Paştelui şi data de douăzeci şi patru? Aş putea. De când îşi pierduse slujba de la Jaggars-Chiles-Stovall, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului fie acasă, fie în centrul Dallasului, unde împărţea pliante despre Cuba. Din când în când se ducea la biblioteca publică şi părea să fi renunţat la Ayn Rand şi la Karl Marx în favoarea westernurilor scrise de Zane Grey.

Dacă l-aş împuşca pe stradă sau la biblioteca de pe Young Street, aş fi băgat instantaneu la închisoare. Dar dacă aş face-o în apartamentul lui de la etaj, în timp ce Marina ar fi plecată în Irving ca s-o mediteze pe Ruth Paine la limba rusă? Aş putea să bat la uşă şi să-i vâr un glonţ în cap când va deschide. Şi cu asta basta. Nu exista riscul să ratez de la o distanţă aşa de mică. Problema e ce urmează să fac după aceea. Va trebui să fug. În caz contrar, aş fi prima persoană pe care ar lua-o poliţia la întrebări. În fond, eram vecinul de dedesubt.

Aş putea susţine că nu eram acasă când a avut loc crima, şi s-ar putea chiar să fiu crezut o bucată de timp, însă cât de mult va dura până când poliţiştii vor descoperi că George Amberson de pe West Neely Street era unul şi acelaşi cu acel George Amberson care se întâmplase să fie martor la scena sângeroasă petrecută pe Bee Tree Lane, nu cu multă vreme în urmă? Iar o asemenea coincidenţă s-ar fi cuvenit verificată, iar verificarea va scoate la lumină foarte curând faptul că diploma de profesor a domnului George Amberson provenea de la o fabrică de licenţe din Oklahoma, iar referinţele domnului George Amberson erau falsificate. La acel punct este foarte posibil să mă aresteze. Poliţiştii vor obţine un ordin judecătoresc care le va permite să-mi deschidă caseta de valori de la bancă, dacă vor afla că am aşa ceva, şi probabil că vor afla. Domnul Richard Link, bancherul meu îmi va vedea numele şi/sau poza în ziar şi îşi va oferi serviciile. Şi ce va crede poliţia despre însemnările mele? Că am avut un motiv să-l împuşc pe Oswald, indiferent cât de smintit suna acesta?

Nu, va trebui să fug ca să ajung cât mai repede la vizuina de iepure, abandonându-mi Chevroletul pe undeva prin Oklahoma sau Arkansas, apoi continuându-mi drumul cu trenul sau autobuzul. Şi dacă voi reuşi să mă întorc în 2011, nu voi putea să mai folosesc niciodată vizuina fără să provoc o resetare. Iar asta ar însemna să o părăsesc pe Sadie pentru totdeauna, să o las în urmă, desfigurată şi singură. Sigur că a fugit de mine, îşi va spune ea. Mi-a spus o poveste drăguţă despre cicatricele de vărsat care sunt la fel de frumoase ca nişte gropiţe în obraji, dar de îndată ce a auzit prognosticul lui Ellerton – e urâtă acum şi urâtă o să rămână! — a luat-o la goană fără să se uite înapoi.

S-ar putea chiar să nu mă învinovăţească de nimic. Iar asta era cea mai oribilă posibilitate dintre toate.

Dar nu. Nu.