E una şi mai rea. Dacă mă voi întoarce în 2011 şi voi descoperi că totuşi Kennedy a fost până la urmă asasinat pe 22 noiembrie? Tot nu eram convins că Oswald va acţiona de unul singur. Şi cine eram eu să spun că zece mii de teoreticieni ai conspiraţiei s-au înşelat, cu atât mai mult cu cât nu beneficiam decât de nişte fragmenţele de informaţie pe care le culesesem singur?

Poate voi verifica în Wikipedia şi voi descoperi că asasinul a tras, de fapt, de pe colina verde. Sau a tras de pe acoperişul clădirii de pe Houston Street care adăpostea şi închisoarea, şi tribunalul districtual, şi a folosit o puşcă cu lunetă, iar nu cu o Mannlicher-Carcano comandată prin poştă. Sau se ascundea într-o conductă de pe Elm Street şi îl va urmări pe Kennedy cu un periscop, după cum susţineau fanii conspiraţiilor aiuristice.

De Mohrenschildt era un soi de bun al C.I.A. Până şi Al Templeton, care fusese aproape convins că Oswald acţionase de capul lui, admitea asta. Al crezuse că era un bun lipsit de importanţă, care oferea tot felul de bârfe mărunte din societăţile din America Centrală şi de Sud în schimbul menţinerii pe linie de plutire a diverselor lui speculaţii cu petrol. Dar dacă era mai mult de atât? Cei din conducerea C.I.A. îl detestau pe Kennedy de când acesta refuzase să trimită trupe americane în sprijinul partizanilor asediaţi din Golful Porcilor. Maniera elegantă în care gestionase Criza Rachetelor a adâncit această aversiune; spionii şefi voiseră să folosească această criză drept pretext pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna Războiului Rece, deoarece erau siguri că tot tapajul făcut în jurul „decalajului rachetelor” nu era decât o invenţie. Regăseai toate aceste opinii în ziare, uneori printre rândurile reportajelor de ştiri, alteori enunţate cu îndrăzneală în articolele de opinie.

Să zicem că nişte elemente negative din C.I.A. îl convinseseră pe George de Mohrenschildt să accepte o misiune mult mai periculoasă? Nu să-l ucidă el însuşi pe preşedinte, ci să recruteze câţiva indivizi mai puţini echilibraţi care ar fi dispuşi s-o facă? Ar accepta de Mohrenschildt o asemenea ofertă? Da, în opinia mea. El şi Jeanne trăiau pe picior mare, dar nu-mi dădeam seama de unde au bani să întreţină Cadillacul, clubul şi casa imensă de pe Simpson Stuart Road. Ar fi fost foarte periculos să devină un întrerupător, un scurtcircuit perfect între preşedintele vizat şi o agenţie care exista teoretic pentru a-i duce la îndeplinire ordinele… dar dacă câştigul era suficient de mare, un om care se întindea mai mult decât îl ţinea plapuma ar fi fost tentat să accepte. Şi nici măcar nu ar fi cerut bani, ăsta era tot hazul. Doar splendidele terenuri petrolifere din Venezuela, Haiti şi Republica Dominicană. În plus, o asemenea misiune s-ar fi putut să-l încânte pe un fanfaron ca de Mohrenschildt. Îi plăcea acţiunea şi nu dădea doi bani pe Kennedy.

Din cauza lui John Clayton nici măcar nu ştiam dacă îl pot elimina de pe lista de suspecţi a atentatului împotriva lui Walker pe de Mohrenschildt. Sigur, puşca fusese a lui Oswald, dar dacă în ultima clipă Lee şi-a dat seama că nu e în stare să tragă? Mă gândeam că ar fi fost tipic pentru şobolanul ăla mărunt să se blocheze la momentul critic. Mi-l închipuiam pe de Mohrenschildt cum îi smulge carabina Carcano din mâinile tremurânde şi mârâie Dă-mi-o, o rezolv eu.

S-ar fi simţit de Mohrenschildt în stare să tragă din spatele pubelei pe care Lee intenţionase s-o folosească drept sprijin pentru puşcă? Un singur rând din notiţele lui Al mi-a oferit răspunsul: A câştigat un concurs de tir la club în 1961.

Dacă îl omoram pe Oswald, iar Kennedy tot murea, atunci totul va fi fost în zadar. Şi apoi ce? Limpeziţi şi repetaţi? Să-l ucid pe Frank Dunning din nou? Să o salvez pe Carolyn Poulin din nou? Să vin la Dallas din nou?

Să o cunosc pe Sadie din nou?

Va fi nevătămată, iar acesta era un lucru bun. Acum aş fi ştiut cum arată dementul de fost bărbat al ei, cu tot cu păr vopsit, iar de această dată l-aş putea opri înainte să se apropie de ea. Şi acesta era un lucru bun. Dar mă epuiza doar gândul de a trece iarăşi prin toate astea. Şi nici nu credeam că îl pot omori pe Lee cu sânge rece, cel puţin, nu având doar nişte dovezi indirecte. În cazul lui Frank Dunning fusesem sigur. Văzusem cu ochii mei.

Deci care era următoarea mea mişcare?

Era ora patru şi un sfert şi am hotărât că următoarea mea mişcare va fi s-o vizitez pe Sadie. Am pornit spre maşina pe care o lăsasem parcată pe Main Street. În colţul dintre Main şi Houston, chiar lângă vechiul tribunal, am avut senzaţia că mă urmăreşte cineva cu privirea şi m-am întors. Nu era nimeni în spatele meu. Clădirea Depository mă urmărea, cu toate ferestrele acelea mute dominând Elm Street pe care va sosi coloana prezidenţială după două sute de zile de la acea duminică de Paşte.

8

Când am ajuns la spital, pe etajul lui Sadie se servea cina: tocană. Iar mirosul mi-a înviat amintirea momentului când sângele a ţâşnit şi i-a împroşcat mâna şi braţul lui John Clayton înainte să se prăbuşească, din fericire, cu faţa în jos.

– Bună, domnule Amberson, m-a salutat asistenta-şefă când semnam în registrul de vizită.

Era o femeie căruntă, cu uniformă şi bonetă albe, foarte scrobite. La pieptul ei impresionant avea prins un ceas de buzunar. Mă privea din spatele unei baricade din buchete de flori.

– Am avut parte de ceva scandal aici aseară. Îţi spun asta pentru că eşti logodnicul ei, nu-i aşa?

– Aşa este, i-am răspuns.

Şi asta chiar voiam să-i fiu, faţă ciopârţită sau nu.

Asistenta s-a aplecat spre mine printre două vaze supraîncărcate. Câteva margarete i-au mângâiat părul.

– Uite cum stau lucrurile, de obicei nu bârfesc despre pacienţii mei şi le cert pe asistentele tinere care o fac. Dar părinţii ei nu s-au purtat corect. Nu