– Stai aşa. Vrei să zici că familia Dunhill a venit în aceeaşi maşină cu soţii Clayton?

– Mi se pare că au fost foarte apropiaţi în vremurile bune, aşa că, bine, în regulă, dar să-i spună că sunt jos la morgă să scoată trupul fiului lor… a continuat ea clătinând din cap. Tatăl nu a scos o şoaptă, dar femeia aia…

S-a uitat în jur, a văzut că nu e nimeni în preajmă şi s-a întors la mine. Trăsăturile rustice îi erau schimonosite de indignare.

– Nu a tăcut o clipă. A întrebat-o pe fiica ei cum se simte, aşa, în treacăt, apoi a început cu bieţii Claytoni în sus, bieţii Claytoni în jos. Logodnica ta şi-a ţinut gura până când mama a spus că iar trebuie să schimbe bisericile. Atunci fata şi-a pierdut cumpătul şi a început să strige la ei să iasă afară.

– Bravo ei, am aprobat eu.

– Am auzit-o urlând: „Vrei să vezi ce mi-a făcut feciorul bunilor tăi prieteni?” şi, dragul meu, atunci am luat-o la goană spre rezervă. Încerca să-şi scoată bandajele. Iar maică-sa… se apleca să vadă mai bine, domnule Amberson. Ardea de curiozitate. I-am dat afară şi am chemat un rezident să-i facă domnişoarei Dunhill un calmant. Tatăl – un şoricel de om – a încercat să-şi ceară scuze în numele soţiei lui. „Nu ştia că o supără pe Sadie”, zice. „Păi, bine”, îi răspund eu, „dar dumneavoastră de ce aţi lăsat-o? V-a mâncat pisica limba?” Şi ştii ce a spus femeia chiar înainte de a intra în lift?

Am clătinat din cap.

– A spus: „Nu pot să cred că e vina lui. Când era mic se juca la noi în curte şi era cel mai dulce băieţel din lume.” Poţi să crezi aşa ceva?

Puteam. Pentru că mi-am dat seama că, într-un fel, deja o întâlnisem pe doamna Dunhill. Pe West Seventh Street, ţinându-se după fiul ei cel mare şi strigând cât o ţineau plămânii Stai, Robert, nu merge aşa de repede, n-am terminat cu tine.

– S-ar putea să fie foarte tulburată încă, mi-a mai zis asistenta. Am vrut să-ţi explic că are motive întemeiate.

Nu era deloc tulburată. Aş fi preferat să fie. Dacă există depresie senină, atunci asta avea Sadie în seara aceea de Paşte. Stătea pe scaun, având în faţă o farfurie cu tocană de care nu se atinsese. Slăbise; trupul ei înalt părea că înoată în cămaşa albă de spital pe care a strâns-o mai bine în jurul ei când m-a văzut.

Dar mi-a zâmbit – cu acea parte a feţei care putea – şi mi-a oferit obrazul cel bun pentru sărut.

– Bună, George – ar fi bine să-ţi spun aşa, nu crezi?

– Poate. Cum te simţi, iubita mea?

– Doctorii spun că sunt mai bine, dar îmi simt faţa de parcă mi-a înmuiat-o cineva în kerosen şi i-a dat foc. Din cauză că mă scot treptat de pe analgezice. Ferească Dumnezeu să capăt dependenţă.

– Vorbesc eu cu cineva dacă ai nevoie de calmante.

A clătinat din cap.

– Mă ameţesc şi trebuie să am mintea limpede ca să pot gândi. În plus, mi-ar fi greu să-mi controlez emoţiile. Am avut parte de o partidă de strigături cu mama şi cu tata.

În încăpere nu era decât un singur scaun şi canapeaua înghesuită în colţ, aşa că m-am aşezat pe pat.

– Mi-a povestit asistenta-şefă. Pe baza celor auzite de ea, ai avut tot dreptul să-ţi ieşi din sărite.

– Poate că da, dar la ce folos? Mama n-o să se schimbe niciodată. Poate să-ţi povestească ore în şir cum aproape că am omorât-o când m-a născut, dar nu-i pasă de nimeni altcineva. E lipsă de tact, dar e şi lipsă de altceva. Nu-mi aduc aminte cuvântul.

– Empatie.

– Da. Aşa. Şi are şi o limbă ascuţită. După atâţia ani a reuşit să-l aducă rău sub papuc pe tata. Abia dacă mai deschide gura acum.

– Nu trebuie să te mai vezi cu ei.

– Ba cred că trebuie, mi-a răspuns cu vocea calmă şi detaşată care îmi plăcea din ce în ce mai puţin. Mama spune că o să-mi pregătească vechea mea cameră, şi chiar că nu am unde mă duce altundeva.

– Casa ta e în Jodie. Şi munca ta e tot aici.

– Cred că am stabilit deja. Îmi voi da demisia.

– Nu, Sadie. Nu. E o idee foarte proastă.

A surâs cât de bine era în stare.

– Parcă ai fi duduia Ellie. Care nu te-a crezut când ai spus că Johnny reprezintă un pericol.

S-a mai gândit puţin şi a adăugat:

– Bineînţeles, nici eu nu te-am crezut. M-am înşelat în permanenţă în privinţa lui.

– Ai o casă.

– Aşa e. Şi o ipotecă pe care nu o pot plăti. Trebuie să renunţ la ea.

– O s-o plătesc eu.

Acum am reuşit să-i declanşez o reacţie.

– Nu-ţi poţi permite!

– Ba pot.

Şi acesta era adevărul… măcar pentru o perioadă. În plus, mai exista şi derbiul Kentucky şi calul Chateaugay.

– Plec din Dallas şi mă mut cu Deke. Nu-mi cere chirie, aşa că fac economie la o groază de lucruri.

O lacrimă i s-a furişat în colţul ochiului drept şi a rămas tremurând acolo.

– Nu înţelegi. Nu pot să mă descurc singură. Nu încă. Şi nu am de gând să fiu îngrijită de altcineva decât dacă asta se întâmplă acasă, unde mama va angaja o infirmieră care să se ocupe de aspectele mai dezagreabile. Mi-a mai rămas ceva mândrie. Nu multă, dar tot mai am ceva.

– Voi avea eu grijă de tine.

S-a uitat la mine cu ochi mari:

– Ce spui?

– M-ai auzit. Şi, Sadie, când e vorba de mine, poţi să-ţi bagi mândria unde nu ajunge soarele. Chestia e că se întâmplă să te iubesc. Şi dacă mă iubeşti şi tu, ai să încetezi cu toate tâmpeniile astea despre dusul acasă la crocodila aia de maică-ta.

A reuşit să schiţeze un zâmbet stins, apoi a rămas dusă pe gânduri, cu mâinile în poala acoperământului ei subţire.

– Ai venit în Texas cu o anumită treabă, nu ca să faci pe infirmiera unei bibliotecare de liceu care a fost prea proastă ca să înţeleagă că era în primejdie.

– Treaba mea din Dallas mai poate aştepta.

– Se