– Da.

Şi m-am hotărât pe loc. Lee se ducea la New Orleans, iar eu mă întorceam în Jodie. Trecutul continua să se lupte cu mine şi avea să câştige runda asta.

– Ai nevoie de timp, Sadie, şi eu am timp la dispoziţie. Am putea să-l petrecem împreună.

– Nu se poate să mă vrei, mi-a şoptit abia auzit. Nu aşa cum sunt acum.

– Dar te vreau.

M-a privit cu ochi care se temeau să spere, dar care sperau oricum.

– Dar de ce?

– Pentru că eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Partea nevătămată a gurii a început să-i tremure. Lacrima i-a curs pe obraz, urmată de altele.

– Dacă nu aş fi nevoită să mă întorc în Savannah… dacă n-ar trebui să stau cu ei… cu ea… poate că atunci aş putea să fiu, nu ştiu, să fiu puţin mai bine.

Am luat-o în braţe.

– O să fii mult mai bine.

– Jake? cu vocea sugrumată de lacrimi. Vrei să faci ceva pentru mine înainte să pleci?

– Ce anume, iubito?

– Ia blestemata asta de tocană de aici. Numai mirosind-o îmi face greaţă.

Asistenta cu umeri laţi şi cu ceas prins la piept se numea Rhonda McGinley şi, în ziua de optsprezece aprilie, a insistat să fie ea cea care să împingă scaunul cu rotile în care se afla Sadie nu numai până la lift, ci până la locul unde Deke aştepta lângă maşină, cu portiera din dreapta deschisă.

– Să nu te mai prind pe aici, dulceaţo, i-a spus sora McGinley după ce am ajutat-o pe Sadie să se urce în maşină.

Sadie a zâmbit ca de pe altă lume şi nu a spus nimic. Era – ca să spun drept – drogată la maxim. Doctorul Ellerton îi examinase obrazul în dimineaţa aceea, procedură cumplit de dureroasă, care necesita îndoparea pacientei cu analgezice.

McGinley s-a întors spre mine.

– O să aibă nevoie de foarte multă dragoste şi atenţie în lunile următoare.

– O să fac tot ce-mi stă în putere.

Am pornit. La vreo cincisprezece kilometri după ce ieşiserăm din Dallas, Deke mi-a spus:

– Ia-i chestia aia din mână şi arunc-o pe geam. Eu sunt atent la trafic.

Sadie adormise cu ţigara aprinsă între degete. M-am aplecat şi i-am luat-o.

A gemut şi a spus:

– Nu, Johnny, te rog, nu.

Privirea mi s-a încrucişat cu cea a lui Deke. O secundă numai, dar suficient ca să-mi dau seama că aveam acelaşi gând: Ne aşteaptă un drum lung. Un drum tare lung.

M-am mutat în casa în stil spaniol a lui Deke de pe Sam Houston Road. De ochii lumii. În realitate, mă mutasem cu Sadie la numărul 135 pe Bee Tree Lane. Mă temeam de ce vom găsi acolo şi cred că şi ea se temea, indiferent cât de drogată era. Dar duduia Ellie şi Jo Peet de la Catedra de Lucru Manual strânseseră câteva fete de încredere care, în ziua dinaintea întoarcerii lui Sadie, au făcut curat, au lustruit şi au şters toate obscenităţile pe care le scrisese Clayton pe pereţi. Covorul din living fusese schimbat. Cel nou era cenuşiu, culoare prea puţin plăcută, dar o alegere înţeleaptă: lucrurile cenuşii au prea puţine amintiri. Hainele sfâşiate fuseseră aruncate şi înlocuite.

Sadie nu a spus niciodată nimic nici despre covorul cel nou, nici despre haine. Nu sunt sigur că le-a observat.

Îmi petreceam zilele la ea acasă, pregătindu-i mesele, lucrând în grădină (care se va ofili puţin, dar nu se va usca pe timpul verii fierbinţi) şi citindu-i Bleak House. Am început să urmărim amândoi serialele siropoase difuzate după-amiaza: The Secret Storm, Young Doctor Malone, From These Roots şi preferatul nostru, The Edge of Night.

Şi-a schimbat pieptănătura, făcându-şi acum cărarea pe partea dreaptă, în stil Veronica Lake, astfel încât părul să-i acopere cea mai mare parte din cicatrice atunci când îşi va scoate bandajele. Nu că aşa ceva se va întâmpla prea curând; prima operaţie reparatorie, la care aveau să ia parte patru doctori, era programată pe 5 august. Iar Ellerton zicea că vor mai urma cel puţin alte patru asemenea intervenţii.

Mă întorceam cu maşina acasă la Deke după cină (de obicei abia ciugulea din mâncare), pentru că oraşele mici sunt pline de ochi mari ataşaţi la guri vorbăreţe. Cel mai bine era ca aceşti ochi mari să îmi vadă maşina în faţa casei lui Deke după lăsarea serii. Când se întuneca deplin, făceam pe jos cei trei kilometri până la Sadie, unde dormeam pe noua canapea extensibilă până pe la cinci dimineaţa. Somnul meu era aproape mereu cu întreruperi pentru că erau foarte rare nopţile în care să nu mă trezească strigând şi zvârcolindu-se să iasă din coşmarul pe care îl avea. Pe timpul zilei, John Clayton era mort. După căderea nopţii încă o mai urmărea cu pistolul şi cuţitul în mâini.

Mă repezeam alături de ea şi încercam să o liniştesc cât de bine eram în stare. Uneori se târa până în living şi fuma o ţigară înainte de a se întoarce în pat, apăsându-şi mereu părul de obrazul rănit cu un gest protector. Nu mă lăsa să-i schimb bandajele. Făcea singură operaţiunea asta, în baie, cu uşa închisă.

După un coşmar mai cumplit decât restul, când am intrat în dormitor, am văzut-o lângă pat, în pielea goală şi hohotind. Slăbise îngrozitor. Cămaşa de noapte era făcută ghemotoc şi aruncată pe jos. M-a auzit şi s-a întors la mine, cu un braţ peste sâni, iar celălalt mai jos. Părul i se dusese pe partea dreaptă, aşa cum fusese obişnuit, şi i-am văzut cicatricele umflate, cusăturile mari, bucata de carne căzută şi şifonată de pe pomete.

– Ieşi afară! a strigat la mine. Nu te mai holba aşa, de ce nu ieşi?

– Sadie, ce s-a întâmplat? De ce ţi-ai scos cămaşa? Ce e?

– Am udat patul, bine? Trebuie să-l schimb, aşa că te rog ieşi afară şi lasă-mă să pun ceva pe mine!

Am luat cuvertura împăturită de la picioarele patului şi am înfăşurat-o în jurul ei. S-a calmat când am ridicat