– Du-te în living şi ai grijă să nu te împiedici în chestia asta. Fumează. Schimb eu patul.

– Nu, Jake, e împuţit.

Am luat-o de umeri:

– Asta ar spune Clayton, iar el e mort. Nu e decât un strop de pipi.

– Eşti sigur?

– Da. Dar înainte să pleci…

Am dat jos gulerul din cuvertură. A tresărit şi şi-a închis ochii, dar a rămas nemişcată. Abia putea îndura ce făceam, dar tot mi s-a părut că e un progres. Am sărutat bucata de carne care fusese obrazul ei şi apoi am ridicat iar cuvertura ca să o acopăr.

– Cum poţi să faci aşa ceva? m-a întrebat fără să deschidă ochii. E oribil.

– Nici vorbă. E o parte din cea pe care o iubesc. Acum du-te dincolo cât schimb aşternutul.

După aceea, m-am oferit să stau cu ea în pat până adoarme. A tresărit ca atunci când îi dezvelisem obrazul şi a clătinat din cap:

– Nu pot, Jake. Iartă-mă.

Încetul cu încetul, mi-am spus pe când mă târâm în zorii cenuşii spre casa lui Deke. Încetul cu încetul.

Pe 24 aprilie i-am spus lui Deke că am nişte treabă în Dallas şi l-am întrebat dacă poate să stea cu Sadie până pe la nouă seara, când am să mă întorc. A acceptat bucuros şi la ora cinci în după-amiaza aceea stăteam vizavi de capătul de linie al curselor Greyhound de pe South Polk Street, aproape de intersecţia dintre Highway 77 şi noua şosea cu patru benzi, I-20. Citeam (sau mă prefăceam că citesc) ultimul roman cu James Bond, Spionul care mă iubea.

La şi jumătate, o maşină break a intrat în parcarea de lângă staţie. La volan era Ruth Paine. Lee a coborât, s-a dus în spate şi a deschis portiera. Din spate au ieşit Marina, cu June în braţe. Ruth Paine a rămas pe loc.

Lee avea doar două bagaje: un sac de marinar de culoarea măslinelor verzi şi o geantă cu mânere pentru puşcă. Le-a dus la un autobuz cu motorul pornit. Şoferul le-a luat şi le-a pus în compartimentul pentru bagaje, după ce a aruncat o privire fugară la biletul lui Lee.

Oswald s-a dus la uşa autobuzului, s-a întors, şi-a îmbrăţişat soţia şi a sărutat-o pe ambii obraji şi pe gură. A luat fetiţa şi şi-a frecat nasul de bărbia ei. June a început să râdă. Lee a râs împreună cu ea, dar am văzut că avea ochii înlăcrimaţi. A sărutat-o pe June pe frunte, a strâns-o în braţe, i-a dat-o înapoi Marinei şi a urcat în autobuz fără să privească înapoi.

Marina s-a întors la maşina din care Ruth Paine coborâse. June şi-a întins mânuţele spre femeia mai în vârstă care a luat-o în braţe zâmbind. Au rămas ceva timp acolo, urmărind pasagerii care se îmbarcau, apoi au plecat.

Am rămas pe loc până la plecarea autobuzului, la ora 6:00. Soarele care însângera orizontul a sclipit pe plăcuţa pe care era scrisă destinaţia, punându-mă în imposibilitatea de a citi care anume era aceasta. Apoi, când am reuşit să văd, cele trei cuvinte de acolo mi-au spus că Lee Harvey dispăruse din viaţa mea, cel puţin pentru moment:

EXPRESUL NEW ORLEANS

L-am urmărit cum urcă pe rampa de intrare pe I-20 East, apoi m-am îndreptat spre locul unde îmi lăsasem maşina şi m-am întors la Jodie.

Gândire-bazată-pe-intuiţie: din nou.

Am plătit chiria pe luna mai pentru apartamentul din West Neely Street, în ciuda faptului că trebuia să încep să am mai multă grijă pe ce dădeam banii şi că nu aveam niciun motiv să-l păstrez. Nu aveam decât o senzaţie neformată încă, dar foarte puternică, ce îmi spunea că trebuie să-mi păstrez o bază de operaţiuni în Dallas.

Cu două zile înainte de derbiul Kentucky, m-am dus pe Greenville Avenue, intenţionând să pariez cinci sute de dolari pe Chateaugay pe locul al doilea. Mă gândisem că aşa nu m-ar ţine minte ca în cazul în care aş fi pariat pe victoria mârţoagei. Am parcat la patru străzi mai jos de Faith Financial şi am încuiat maşina, precauţie obligatorie în partea aceasta a oraşului chiar şi la unsprezece dimineaţa. Şi am pornit-o vioi, dar apoi – din nou fără vreun motiv aparent – paşii au început să-mi încetinească.

La jumătate de stradă de sala de pariuri deghizată în firmă de cămătărie, m-am oprit brusc. Îl vedeam iarăşi pe agent, fără cozoroc de această dată, fumând o ţigară sprijinit de canatul uşii stabilimentului său. În lumina tare a zilei şi încadrat de umbrele negre ale uşii semăna cu un personaj din tablourile lui Edward Hopper. Nu avea cum să mă vadă astăzi pentru că se uita fix la o maşină parcată peste drum. Era un Lincoln crem cu plăcuţa verde. Deasupra numerelor era scris FLORIDA – STATUL SOARELUI. Ceea ce nu însemna că era un efect armonic. Ceea ce cu siguranţă nu însemna că maşina ar fi aparţinut unui anume Eduardo Gutierrez din Tampa, agentul care obişnuia să-mi zâmbească şi să spună Uite că vine yankeul meu din ţara yankeilor. Cel care aproape cu siguranţă îmi arsese până în temelii casa de pe plajă.

Şi totuşi, m-am întors la maşină în buzunar cu cele cinci sute destinate pariului.

Intuiţie.

Având în vedere tendinţa istoriei de a se repeta, cel puţin în jurul meu, nu vei fi surprins să afli că planul prin care Mike Coslaw voia să facem rost de bani pentru facturile lui Sadie era o reluare a spectacolului Jodie Jamboree. Mi-a spus că ar putea chiar să-i aducă pe interpreţii de la premieră ca să-şi reia rolurile, cu condiţia să fixăm data reprezentaţiei pe la mijlocul verii. Şi s-a ţinut de cuvânt – au venit aproape toţi foştii elevi. Până şi Ellie a consimţit să reia execuţiile la banjo ale melodiilor „Camptown Races” şi „Clinch Mountain Breakdown”, deşi se văita că încă o mai dureau degetele de data trecută. Am ales datele de doisprezece şi treisprezece iulie, dar pentru moment nu puteam spune cu certitudine