Primul obstacol de depăşit era Sadie, oripilată de-a dreptul de idee. Îi spunea pomanageală.

– Pare un cuvânt învăţat de la mama ta, i-am spus.

M-a fulgerat cu privirea, apoi şi-a plecat ochii şi a început să-şi mângâie părul lipindu-l de obrazul rănit.

– Şi ce dacă? De ce ar fi ceva rău?

– Să ne gândim un pic. Vorbeşti despre o lecţie de viaţă pe care ai primit-o de la femeia a cărei singură grijă imediat după ce a aflat că fiica ei a fost mutilată şi aproape ucisă a fost apartenenţa la o biserică sau la alta.

– E înjositor, a spus încet. E degradant să faci apel la mila oraşului.

– N-ai gândit la fel când a fost vorba de Bobbi Jill.

– Mă hăituieşti, Jake. Te rog, încetează.

M-am aşezat alături de ea şi am apucat-o de mână. Şi-a tras-o. Am luat-o iar. De această dată m-a lăsat să o ţin.

– Ştiu că nu e uşor pentru tine, iubito. Dar este un timp când trebuie să dai, aşa cum este un timp când trebuie să primeşti. Nu ştiu dacă scrie aşa ceva în Ecleziast, dar e adevărat. Asigurarea ta de sănătate e o glumă. Doctorul Ellerton nu ne ia niciun ban…

– Nu i-am cerut niciodată…

– Taci, Sadie. Te rog. Se numeşte muncă pro bono şi vrea să o facă. Dar mai sunt şi alţi chirurgi. Facturile operaţiilor vor fi uriaşe, iar resursele mele nu le pot acoperi.

– Aproape că-mi doresc să mă fi ucis, a şoptit.

– Niciodată să nu mai spui aşa ceva.

S-a tras înapoi din faţa furiei din tonul meu şi a început să plângă. Doar că nu mai putea să plângă decât cu un singur ochi.

– Iubita mea, toţi vor să facă asta pentru tine. Îngăduie-le. Ştiu că maică-ta trăieşte în mintea ta – cam ca toate mamele –, dar nu trebuie să-i permiţi să câştige şi de data aceasta.

– Oricum, degeaba sunt doctori mulţi, că tot nu pot să mă repare. Niciodată n-o să mai fiu cum am fost. Aşa mi-a zis Ellerton.

– Dar pot repara mult, replică ce mi s-a părut a fi o idee mai bună decât pot repara o parte.

– Eşti mai curajos decât mine, Jake.

– Tu eşti foarte curajoasă. O s-o faci?

– Spectacolul de Binefacere Sadie Dunhill. Mama ar scoate cărămizi pe fund dacă ar afla.

– Cu atât mai mult, cred eu. Îi vom trimite nişte instantanee din spectacol.

Am făcut-o să zâmbească uşor. Apoi şi-a aprins o ţigară cu degete care-i tremurau vizibil, apoi a început iarăşi să-şi apese părul pe obrazul vătămat.

– Va trebui să vin şi eu? Să le arăt pe ce dau banii? Să fiu ca un porcuşor de Berkshire la licitaţie?

– Sigur că nu. Deşi mă îndoiesc că ar leşina cineva. Majoritatea celor de pe aici au văzut lucruri mult mai rele.

Şi noi văzuserăm altele mult mai rele, ca membri ai personalului unui liceu dintr-o zonă de fermieri şi crescători de vite – Britta Carlson, de exemplu, arsă cumplit într-un incendiu, sau Duffy Hendrickson, a cărui mână stângă semăna acum cu o copită din cauza unui accident petrecut în garajul tatălui său, când peste el s-a prăbuşit un motor de camion.

– Nu sunt pregătită pentru o asemenea examinare. Nu cred că voi fi vreodată pregătită.

Speram din tot sufletul să nu fie aşa. Nebunii din lume – cei aidoma lui Johnny Clayton, aidoma lui Lee Harvey Oswald – nu ar trebui să câştige. Dacă Dumnezeu nu îndreaptă lucrurile după ce le permite să-şi obţină victoriile de tot căcatul, atunci oamenii normali trebuie să o facă. Trebuie, măcar, să încerce. Dar nu era acum momentul să ţin o predică pe tema aceasta.

– Ar folosi la ceva dacă ţi-aş spune că doctorul Ellerton însuşi a fost de acord să joace în spectacol.

A uitat pentru o clipă de păr şi s-a holbat la mine:

– Ce?

– Vrea să joace partea posterioară a Berthei.

Bertha, Poneiul dansator era o creaţie de pânză a copiilor de la cercul de artă. Apărea în câteva scheciuri din spectacol, dar numărul ei principal era dansul din coadă pe melodia „Back în the Saddle Again” a lui Gene Autry. (Coada era controlată de un cordon mânuit de cel care alcătuia partea din spate a poneiului.) Oamenii de la ţară, despre care nu se prea poate afirma că ar fi renumiţi pentru simţul lor sofisticat al umorului, se prăpădeau de râs la vederea căluţului.

Sadie a izbucnit în hohote de râs. Îmi dădeam seama că o doare, dar nu se putea abţine. S-a lăsat pe speteaza canapelei, ţinându-şi palma la frunte, ca şi cum ar fi încercat să-şi împiedice creierul să explodeze.

– În regulă, a spus când a putut să vorbească iarăşi. Te las să faci spectacolul, doar ca să văd asta.

S-a încruntat din nou la mine.

– Dar o să se întâmple la repetiţiile cu costume. N-ai să reuşeşti să mă urci pe scenă ca să se holbeze toată lumea la mine şi să-şi spună la ureche „Uite la biata fată”. Ne-am înţeles?

– Absolut, am spus şi am sărutat-o.

Trecusem de un prim obstacol. Următorul era să-l conving pe cel mai renumit chirurg plastician din Dallas să vină la Jodie în cuptorul lui iulie şi să ţopăie pe scenă în rolul de posterior al unui ponei confecţionat din cincisprezece kilograme de pânză groasă. Deoarece nu discutasem cu el despre aşa ceva.

N-am avut nicio problemă. Ellerton s-a luminat la faţă ca un copil atunci când i-am împărtăşit ideea mea.

– Ba chiar am şi ceva experienţă, mi-a zis. Nevastă-mea îmi tot spune de ceva ani că sunt un cur de cal.

Ultimul obstacol s-a dovedit a fi locul punerii în scenă. Pe la mijlocul lui iunie, chiar pe vremea când Lee era dat afară de pe platforma de încărcare din New Orleans, unde lucrase, pentru că încercase să împartă marinarilor de pe USS Wasp pliante pro-Castro, Deke a venit la Sadie. I-a sărutat obrazul cel bun (întotdeauna şi-l ferea pe celălalt când avea musafiri) şi m-a întrebat dacă vreau să ies cu el la o bere.

– Du-te, mi-a spus Sadie. O să fiu în regulă.

Am mers cu maşina lui Deke până la o bodegă cu aer condiţionat îndoielnic, numită Prairie Chicken, cincisprezece kilometri la vest de oraş.