– Eu fac cinste, tu aduci berea. Ce zici?

Am adus două halbe cu Buckhorns de la bar.

– Dacă ştiam că o să vii cu Buckies, m-aş fi dus eu, mi-a reproşat Deke. Chestia asta are gust de pişat de cal.

– Mie îmi place, i-am spus. Oricum, aveam senzaţia că tu bei doar acasă. Parcă ziceai că „În barurile de pe aici coeficientul de dobitoci e prea mare pentru gustul meu.”

– De fapt, nici n-am chef să beau.

Acum, că Sadie nu mai era prin preajmă, mi-am dat seama că fierbea de furie.

– În schimb, am chef să-i trag una în nas lui Fred Miller şi un şut în curul cu dantelă al Jessicăi Caltrop.

Cunoşteam numele acestea şi feţele ataşate de ele, dar, fiind un simplu truditor pe salariu, nu avusesem niciodată ocazia să stau de vorbă cu niciuna din persoanele respective. Miller şi Caltrop reprezentau două treimi din Consiliul Director al liceului Denholm.

– Dar de ce să te limitezi doar la ei? am zis. Dacă tot eşti însetat de sânge, spune-mi şi ce i-ai face lui Dwight Rawson. Nu aşa îl cheamă pe celălalt?

– Rawlings îl cheamă, a spus Deke indispus, şi îi dau notă de trecere. E de partea noastră.

– Nu pricep ce vrei să spui.

– Nu ne lasă să folosim sala de sport pentru Jamboree. Chiar dacă e vorba despre miezul verii şi oricum stă nefolosită.

– Glumeşti?

Sadie îmi spusese că anumite persoane din oraş s-ar putea să fie împotriva ei şi nu o crezusem. Dragul şi tăntălăul de Jake Epping care încă se mai agăţa de fanteziile SF ale secolului douăzeci şi unu.

– Aş vrea eu. Au spus că sunt probleme legate de asigurarea contra incendiilor. Le-am spus că nu au avut asemenea probleme când a fost vorba să organizăm un spectacol de binefacere pentru o elevă care fusese victimă a unui accident, iar madam Caltrop aia – muiere al naibii de încăpăţânată şi veştejită ce e – zice: „Da, Deke, dar a avut loc în timpul anului şcolar.” Sigur că au probleme, mai ales referitoare la modul în care o angajată a liceului s-a ales cu faţa sfârtecată de smintitul cu care fusese măritată. Le e teamă ca povestea să nu ajungă în ziare, sau, Doamne fereşte, la unul din posturile TV din Dallas.

– Dar cum ar putea să aibă vreo importanţă? l-am întrebat. El… Iisuse, Deke, nici măcar nu era de aici! Era din Georgia!

– Pentru ei nu contează. Ce contează, după mintea lor, e că a murit aici şi le e frică să nu se răsfrângă negativ asupra şcolii. Asupra oraşului. Şi asupra lor.

Mi-am dat seama că începusem să vorbesc pe un ton plângăreţ, deloc atrăgător pentru un bărbat în floarea vârstei, dar nu mă puteam controla.

– N-are absolut niciun sens!

– Ar concedia-o dacă ar putea, doar ca să scape de ruşine. Şi, de vreme ce nu pot, speră să plece singură înainte ca elevii să vadă ce i-a făcut Clayton. Asta e, în toată splendoarea, ipocrizia de căcat a oraşelor micuţe, băiete. Pe la douăzeci de ani, Fred Miller făcea orgii de două ori pe lună în bordelurile din Nuevo Laredo. Ba chiar mai des, dacă reuşea să capete de la taică-său un avans la alocaţie. Şi ştiu dintr-o sursă foarte sigură că, atunci când Jessica Caltrop era doar Jessica Trapp din Sweetwater Ranch, s-a îngrăşat foarte tare când avea vreo şaisprezece ani şi a slăbit la loc nouă luni mai târziu. Mă bate gândul să le spun că am memoria mai lungă decât afurisitele lor de nasuri albastre şi că aş putea să-i fac de râs dacă aş vrea. Nici măcar n-ar trebui să mă forţez prea mult.

– Dar nu o pot învinovăţi pe Sadie pentru nebunia fostului ei soţ… sau pot?

– Maturizează-te, George. Te porţi uneori de parcă ai fi fost născut într-un şopron. Sau într-o ţară unde oamenii gândesc normal. Pentru ei totul se rezumă la sex. Pentru indivizi ca Fred şi Jessica întotdeauna este vorba despre sex. Probabil că îşi închipuie şi că Alfalfa şi Spanky din The Little Rascals îşi petrec timpul liber în spatele hambarului, gâdilând-o pe Daria prin anumite părţi, în timp ce Buckwheat îi încurajează. Şi când se întâmplă o asemenea nenorocire, vina este mereu a femeii. Niciodată nu vor recunoaşte că aşa gândesc, dar în adâncul lor cred că bărbaţii sunt nişte fiare, iar femeile care nu îi pot îmblânzi… ei, fie de capul lor, băiete, fie de capul lor. Doar că de data asta n-am să-i las să câştige.

– Va trebui s-o faci, i-am spus. Dacă nu, toată tevatura asta poate ajunge la urechile lui Sadie. Şi este mult prea fragilă acum. Ar putea s-o dea peste cap cu totul.

– Mda, a mârâit el scoţându-şi pipa din buzunarul de la piept. Mda, ştiu. Mă descarc şi eu. Ellie a stat de vorbă ieri cu cei care au Grange Hall. Ne lasă bucuroşi să ţinem spectacolul acolo, şi au şi cincizeci de locuri în plus. Ştii, pentru că au balcon.

– Bravo, am răsuflat eu uşurat. Minţile limpezi triumfă.

– O singură problemă. Cer patru sute pentru ambele reprezentaţii. Dacă pun eu două sute, poţi tu să vii cu celelalte două? Dar să ştii că nu poţi să-ţi recuperezi banii din încasări pentru că toţi se vor duce la serviciile medicale de care beneficiază Sadie.

Ştiam foarte bine cât costă aceste servicii medicale; plătisem deja trei sute de dolari pentru partea din spitalizare pe care spanacul ăla de asigurare nu o acoperea. Cu toate bunele intenţii ale lui Ellerton, restul cheltuielilor vor creşte cu repeziciune. Şi, cu toate că încă nu ajunsesem la fundul sacului, îl vedeam deja.

– George? Ce zici?

– Juma-juma, am fost eu de acord.

– Atunci termină-ţi berea aia mizerabilă. Vreau să mă întorc.

Când am ieşit din bomba aia cu pretenţii de local, mi-a atras atenţia un anunţ din vitrină. Sus scria:

URMĂRIŢI LUPTA SECOLULUI PE UN CIRCUIT TV ÎNCHIS!

ÎN DIRECT DE LA MADISON SQUARE GARDEN!

TOM „THE HAMMER” CASE DIN DALLAS VS.