DALLAS AUDITORIUM JOI, 29 AUG.

BILETE ÎN AVANS DISPONIBILE AICI

Dedesubt, una lângă alta, erau fotografiile a doi bărbaţi bine făcuţi, dezgoliţi până la brâu, cu mâinile în mănuşile de box ridicate în poziţia binecunoscută. Unul era tânăr şi fără semne. Celălalt părea mult mai în vârstă şi dădea senzaţia că avusese nasul spart de mai multe ori. Dar numele lor m-au oprit. Le ştiam de undeva.

– Nici să nu te gândeşti, mi-a spus Deke clătinând din cap. Ai parte de mai mult sport dacă te uiţi la o luptă de câini între un pitbull şi un cocker. Un cocker bătrân.

– Pe bune?

– Tommy Case a avut întotdeauna o tonă de curaj, dar acum are un curaj de patruzeci de ani într-un trup de patruzeci de ani. A făcut burtă şi abia se mişcă. Tiger e tânăr şi e rapid. O să ajungă campion în vreo doi ani dacă impresarii n-o dau în bară. Între timp îl ţin în formă cu şuşe din astea.

Parcă era vorba despre meciul dintre Rocky Balboa şi Apollo Creed, dar de ce nu? Uneori viaţa este cea care imită arta.

Deke a continuat:

– Şi să dai bani ca să te uiţi la televizor într-o sală. Măi, măi, ce naiba o să mai născocească?

– O fi valul viitorului, am spus.

– Şi probabil că o să vândă toate biletele – cel puţin în Dallas –, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că Tom Case aparţine trecutului. Tiger o să-l mănânce de viu. Sigur îţi convine povestea asta cu Grange?

– Absolut.

A fost un iunie straniu. Pe de-o parte eram încântat să repet din nou cu trupa cu care pusesem în scenă spectacolul original. Era un déjà vu din cele mai bune soiuri. Pe de altă parte, mă întrebam din ce în ce mai des dacă avusesem vreodată intenţia să-l elimin pe Lee Harvey Oswald din ecuaţia istoriei. Nu puteam crede că îmi lipsea curajul – deja ucisesem cu sânge rece un om rău –, dar era incontestabil faptul că îl avusesem pe Oswald în cătare şi îl lăsasem în pace. Îmi spuneam că este vorba despre principiul incertitudinii, nu despre familia lui, însă o tot vedeam pe Marina în faţa ochilor, surâzând cu mâinile puse protector peste abdomen. Mă tot întrebam dacă nu cumva Oswald era, la urma urmelor, un laş şi atât. Mi-am amintit că se va întoarce în octombrie. Şi apoi, desigur, mă întrebam dacă asta avea să schimbe cumva lucrurile. Soţia lui va fi tot însărcinată, iar fereastra de incertitudine va fi tot deschisă.

Între timp, era recuperarea lentă a lui Sadie de care trebuia să am grijă, erau facturi care trebuiau plătite, formulare de asigurare care trebuiau completate (birocraţia la fel de enervantă în 1963, ca şi în 2011) şi erau şi repetiţiile. Doctorul Ellerton nu a putut lua parte decât la una, dar şi-a intrat extrem de repede în rol şi ne-a încântat pe toţi când a executat dansul din posteriorul poneiului Bertha. După repetiţia generală, mi-a spus că vrea să mai aducă un doctor în echipă, un specialist în chirurgie facială de la spitalul Mass General. I-am răspuns – cu o senzaţie de slăbiciune în inimă – că încă un chirurg mi se pare o idee excelentă.

– Vă puteţi permite? m-a întrebat. Mark Anderson nu-i ieftin.

– O să ne descurcăm, am spus eu.

Pe măsură ce seara primului spectacol se apropia, o tot invitam pe Sadie le repetiţii. Cu blândeţe, dar şi cu fermitate, ea refuza de fiecare dată, în ciuda promisiunii anterioare că va asista măcar la o repetiţie cu costume. Ieşea rareori, şi atunci doar până în grădiniţa din spatele casei. Nu fusese nici la şcoală, nici în oraş din noaptea în care John Clayton îi tăiase ei obrazul, iar apoi îşi tăiase sieşi gâtul.

Mi-am petrecut dimineaţa şi prima parte a după-amiezii zilei de 12 iulie la Grange Hall, punând la punct ultimele amănunte pentru spectacol. Mike Coslaw, care intrase în rolul de producător la fel de uşor cum intrase în acela de actor de comedie burlescă, mi-a spus că se vânduseră toate biletele pentru reprezentaţia de sâmbătă seara, iar cele pentru spectacolul din această seară se vânduseră în proporţie de nouăzeci la sută.

– O să avem atâtea locuri în picioare cât să umplem sala, domnule A. Fiţi sigur de asta. Tot ce sper e ca io şi Bobbi Jill să n-o dăm în bară la bisuri.

– Bobbi Jill şi cu mine, Mike. Şi n-o s-o daţi în bară.

Toate astea erau lucruri bune. Un lucru mai puţin bun a fost că am trecut pe lângă maşina lui Ellen Dockerty tocmai când ajunsesem în faţa casei lui Sadie şi că am găsit-o lângă fereastra din living, cu lacrimi pe obrazul cel bun şi cu o batistă făcută ghemotoc în pumn.

– Ce e? am vrut să ştiu. Ce ţi-a spus?

Dar Sadie m-a surprins schiţând un zâmbet. Strâmb, dar cu un strop de farmec copilăresc.

– Nimic neadevărat. Nu-ţi face griji, te rog. Hai să-ţi pregătesc un sandvici şi să-mi povesteşti cum a fost.

Şi aşa am şi făcut. Şi bineînţeles că mi-am făcut griji, dar le ţineam pentru mine. Aşa cum ţineam şi toate părerile mele despre o anumită directoare de liceu cam prea băgăcioasă. La şase seara, Sadie mi-a inspectat ţinuta, mi-a refăcut nodul de la cravată şi mi-a scuturat nişte scame, reale sau imaginare, de pe umerii sacoului sport pe care îl purtam.

– Să ai baftă.

Era îmbrăcată în blugi şi într-o bluză mai largă ce reuşea să-i mascheze cât de cât silueta mult prea slabă acum. Mi-am adus aminte de rochia frumoasă pe care o purtase la premiera cu Jodie Jamboree. În seara aceea fusese o rochie frumoasă cu o fată frumoasă în ea. Asta fusese atunci. În seara aceasta, când cortina se va ridica, fata – tot frumoasă pe o parte – va fi acasă şi se va uita la o reluare a filmului Route 66.

– Ce e? m-a întrebat.

– Mi-aş dori să fii şi tu acolo, atâta tot.

Am regretat vorbele astea imediat ce le-am rostit, dar nu făcusem prea mare rău. Zâmbetul i-a pălit