– Tu vei fi acolo. Şi asta înseamnă că voi fi şi eu.

M-a privit cu un soi de timiditate sfioasă în ochiul pe care coafura Veronica Lake îl lăsa la vedere.

– Adică, dacă mă iubeşti.

– Te iubesc foarte mult.

– Da, aşa cred şi eu.

Mi-a sărutat colţul gurii.

– Şi eu te iubesc. Aşa că baftă şi mulţumeşte tuturor din partea mea.

– Aşa voi face. Nu ţi-e frică să stai aici singură?

– O să fiu în regulă.

Nu era chiar un răspuns la întrebarea mea, dar atât putea să ofere pentru moment.

Mike avusese dreptate când vorbise despre biletele vândute în ultima clipă. Cu o oră înainte de începerea spectacolului de vineri seara le epuizasem pe toate. Fix la ora 8:00, Donald Bellingham, regizorul nostru secund, a micşorat luminile în sală. Mă aşteptam să simt o uşoară deziluzie după originalul aproape sublim cu bătaia cu frişcă de la final (pe care intenţionam să o repetăm doar sâmbătă, fiind cu toţii de acord să curăţăm scena de la Grange Hall – şi primele două rânduri de scaune – o singură dată), dar şi reprezentaţia aceasta a fost foarte bună. Mie, apogeul comediei mi s-a părut a fi dansul de nebun al căluţului. La un moment dat, partenerul doctorului Ellerton, cel care se ocupa de partea din faţă, un antrenor Borman aflat pe culmile entuziasmului, a dansat atât de sălbatic încât aproape că a scos-o pe Bertha de pe scenă.

Publicul a crezut că acele douăzeci, treizeci de secunde de împleticeală dezlânată printre luminile rampei au făcut parte din spectacol şi a aplaudat frenetic nesăbuita cutezanţă a interpreţilor. Eu, care cunoşteam adevărul, m-am pomenit prins într-un paradox emoţional care probabil că nu se va mai repeta niciodată. Stăteam în culise, alături de un Donald Bellingham aproape paralizat de spaimă, şi râdeam să-mi dau sufletul, în vreme ce inima-mi îngrozită îmi palpita în gât.

Armonia acelei seri a venit în timpul bisului. Mike şi Bobbi Jill s-au îndreptat, mână în mână, spre mijlocul scenei. Bobbi Jill s-a întors cu faţa la spectatori şi a spus:

– Domnişoara Dunhill înseamnă extrem de mult pentru mine, datorită sufletului ei bun, datorită dragostei ei creştineşti. M-a ajutat atunci când aveam nevoie de ajutor şi m-a făcut să îmi doresc să învăţ ceea ce vă vom arăta acum. Vă mulţumim tuturor pentru că aţi venit aici în această seară şi pentru că vă dovediţi dragostea voastră creştinească. Aşa este, Mike?

– Da, a spus tânărul. Sunteţi nemaipomeniţi.

S-a uitat la stânga scenei. I l-am arătat pe Donald care era aplecat peste pickup, cu braţul acestuia în mână, gata să dea drumul la muzică. De această dată însă, pentru că se afla în public, tatăl lui Donald avea să ştie că fiul lui împrumutase unul din discurile sale de colecţie.

Glenn Miller, acel bombardier de mult dispărut, s-a lansat în „In the Mood”, iar pe scenă, în bătăile ritmice din palme ale spectatorilor, Mike Coslaw şi Bobbi Jill Allnut au izbucnit într-un Lindy mult mai frenetic decât reuşisem eu vreodată să dansez cu Sadie sau Christy. Dansul lor era tot numai bucurie şi entuziasm şi tinereţe, şi asta îl făcea minunat. Când l-am surprins pe Mike strângându-i mâna lui Bobbi Jill, comunicându-i astfel să facă o piruetă în partea opusă şi să îi treacă printre picioare, m-am pomenit înapoi în Derry, cu Bewie-cea-cu-blugii-Levie şi Richie-cel-cu-aricii.

Este parte din acelaşi întreg, mi-am spus. Ecou atât de perfect încât nu-ţi poţi da seama care anume este vocea cea reală şi care este vocea-fantomă ce se întoarce.

Preţ de o clipă totul mi-a devenit clar, şi când aşa ceva se întâmplă, lumea aproape dispare. Dar nu ştim toţi asta în adâncurile fiinţei noastre? Rămâne un mecanism perfect echilibrat de strigăte şi ecouri care pretind a fi arcuri şi roţi zimţate, un ceas al visurilor ce bate sub acel clopot misterios de sticlă pe care îl numim viaţă. În spatele lui? Sub el şi în jurul lui? Haos, furtuni. Bărbaţi cu ciocane, bărbaţi cu cuţite, bărbaţi cu pistoale. Femei care deformează ceea ce nu pot domina şi minimalizează cea ce nu pot înţelege. Un univers al groazei şi pierderii în jurul unei unice scene luminate unde muritorii dansează sfidând întunericul.

Mike şi Bobbi Jill au dansat în timpul lor, iar timpul lor era 1963, epocă a tunsorilor milităreşti, a televizoarelor de consolă şi a trupelor rock inventate în garaj. Au dansat în ziua în care preşedintele Kennedy a promis să semneze tratatul de interzicere a testelor nucleare şi le-a spus reporterilor: „nu am nici cea mai mică intenţie să permit forţelor noastre militare să se cufunde în mlaştina politicilor oculte şi a duşmăniilor străvechi din sud-estul Asiei.” Au dansat aşa cum dansaseră şi Bewie cu Richie, aşa cum dansaserăm Sadie şi cu mine, şi au fost frumoşi şi i-am iubit nu în ciuda fragilităţii lor, ci pentru ea. Încă îi mai iubesc.

Finalul dansului a fost unul perfect, cu mâinile ridicate, respirând sacadat şi cu faţa la publicul ridicat în picioare. Aplauzele au răsunat patruzeci de secunde (uluitor cât de repede nişte resturi de la cina de ieri pot fi transformate în şuncă presată de primă calitate de magia scenei), după care Mike a cerut linişte. Într-un final a şi obţinut-o.

– Regizorul nostru, domnul George Amberson, doreşte să vă spună câteva cuvinte. A pus mult efort şi multă creativitate în acest spectacol, aşa că sper că îl veţi primi cum se cuvine.

Am ieşit la rampă în alt val de aplauze. I-am strâns mâna lui Mike şi am sărutat-o pe Bobbi Jill pe obraz. Tinerii au fugit de pe scenă. Am ridicat mâinile cerând linişte şi mi-am început discursul repetat cu grijă de mai multe ori. Prin care spuneam spectatorilor că Sadie nu poate fi alături de noi în seara aceasta, dar că le mulţumesc în numele ei pentru tot. Orice orator de valoare ştie că trebuie să-şi concentreze atenţia asupra unor anumiţi membrii din audienţă, iar eu