m-am fixat pe o pereche din al treilea rând care semănau teribil de bine cu Ma şi Pa din filmul American Gothic. Erau Fred Miller şi Jessica Caltrop, acei membri din consiliul director care nu ne permiseseră să folosim sala de sport a liceului pe motivul că atacul căruia îi căzuse victimă Sadie era de prost gust şi că toată povestea trebuia ignorată pe cât posibil.

După doar patru propoziţii, am fost întrerupt de exclamaţii de surpriză. După care au urmat aplauzele – izolate la început, apoi transformându-se în furtună. Publicul s-a ridicat iarăşi în picioare. Habar n-am avut din ce cauză se aplaudă până când nu am simţit cum o mână îmi strânge uşor şi nesigur braţul. M-am întors şi am dat cu ochii de Sadie, care stătea alături de mine, îmbrăcată în rochia roşie. Îşi ridicase părul şi îl prinsese cu o clemă strălucitoare. Faţa – ambele părţi – era complet vizibilă. Şi am fost şocat să văd că semnele nu erau chiar atât de îngrozitoare cum mă temusem că vor fi. S-ar putea să fie vreun adevăr universal în povestea asta, dar eram mult prea uluit ca să-l înţeleg. Sigur, era greu să te uiţi la scobitura aceea adâncă şi neuniformă şi la cusăturile decolorate ale cicatricelor. Şi la bucata moale de obraz şi la ochiul stâng, nefiresc de mare, care nu prea mai clipea în tandem cu cel drept.

Dar surâdea cu surâsul acela strâmb însă fermecător, iar în ochii mei ea era Elena din Troia. Am îmbrăţişat-o, m-a îmbrăţişat şi ea, râzând şi plângând în acelaşi timp. Sub rochie corpul îi vibra ca un cablu de înaltă tensiune. Când ne-am întors iarăşi spre spectatori, am văzut că toţi erau în picioare şi ovaţionau, mai puţin Miller şi Caltrop. Care s-au uitat în jur, au văzut că sunt singurii care mai stau pe poponeţ, şi s-au alăturat celorlalţi fără prea multă tragere de inimă.

– Mulţumesc, a spus Sadie când ropotele de aplauze s-au potolit. Vă mulţumesc din adâncul inimii. În mod special vreau să-i mulţumesc lui Ellen Dockerty care mi-a spus că dacă nu voi veni să vă privesc pe toţi în ochi, voi regreta tot restul vieţii. Şi îi mulţumesc cel mai mult lui…

A urmat o ezitare minusculă. Sunt convins că publicul nu a observat-o, prin urmare am fost singurul care am ştiut cât de aproape fusese Sadie de a spune numele meu real în faţa a cinci sute de oameni.

– … lui George Amberson. Te iubesc, George.

Ceea ce, fireşte, a înnebunit iarăşi spectatorii. În vremuri întunecate, când până şi înţelepţii sunt nesiguri, declaraţiile de dragoste au calitatea de a-i înflăcăra pe oameni.

7

La zece şi jumătate, Ellen a dus-o pe Sadie – care era epuizată – acasă. Mike şi cu mine am fost ultimii care am părăsit Grange Hall şi am ieşit în alee pe la miezul nopţii.

– Veniţi la petrecere, domnule A? Al ne-a promis că o să ţină restaurantul deschis până la două şi a adus şi nişte butoiaşe cu bere. N-are licenţă, dar nu cred că o să-l aresteze cineva.

– Nu, i-am spus. Sunt frânt. Ne vedem mâine seară, Mike.

M-am oprit mai întâi acasă la Deke. Stătea pe verandă în pijama şi fuma ultima pipă a zilei.

– O noapte deosebită, a zis el.

– Da.

– Tânăra a dat dovadă de mult curaj. O tonă.

– Aşa este.

– Ai să te porţi cum se cuvine cu ea, fiule?

– Am să încerc.

A dat din cap, aprobându-mă.

– Merită, după câte a pătimit cu ultimul. Şi deocamdată te porţi cum trebuie.

S-a uitat spre Chevroletul meu.

– Ai putea să-ţi iei maşina în seara asta şi s-o parchezi în faţa casei ei. După seara asta nu cred că ar mai bârfi cineva din oraş.

Poate că avea dreptate, dar mi-am spus că paza bună trece primejdia rea şi am plecat pe jos, aşa cum o făcusem în toate celelalte nopţi. Aveam nevoie de timp ca să-mi cern emoţiile. O tot vedeam în lumina scenei. Rochia roşie. Conturul delicat al gâtului. Obrazul neted… şi cel marcat.

Când am ajuns pe Bee Tree Lane şi am intrat, am văzut că sofaua extensibilă pe care dormeam eu nu era desfăcută. Am rămas nedumerit în loc, uitându-mă la ea, neştiind ce să înţeleg. Atunci Sadie m-a strigat – pe numele meu adevărat – din dormitor. Foarte încet.

Veioza era aprinsă, aruncând o lumină dulce pe umerii ei goi şi pe un obraz. Ochii ei erau strălucitori şi gravi.

– Cred că locul tău este aici, mi-a spus. Vreau să vii aici. Tu vrei?

M-am dezbrăcat şi m-am urcat în pat lângă ea. Mâna i s-a mişcat pe sub aşternuturi, m-a găsit şi m-a mângâiat.

– Ţi-e foame? Pentru că, dacă îţi este, am nişte tort.

– Sadie, mor de foame.

– Atunci, stinge lumina.

8

Noaptea aceea petrecută în pat cu Sadie a fost cea mai frumoasă din viaţa mea – nu pentru că i-a închis uşa lui John Clayton, ci fiindcă a deschis din nou uşa pentru noi.

După ce am făcut dragoste, am căzut în primul somn adânc după luni bune. M-am trezit la opt dimineaţă. Soarele era sus pe cer, formaţia Angels cânta la radioul din bucătărie „My Boyfriend’s Back” şi simţeam miros de şuncă prăjită. Curând mă va chema la masă, dar nu acum. Nu chiar acum.

Mi-am împletit degetele sub cap şi am privit tavanul, mirat întrucâtva cât de prost – cât de orb aproape – am fost în ziua în care îl lăsasem pe Lee să se urce în autobuzul de New Orleans fără să schiţez niciun gest ca să-l împiedic. Trebuia să aflu dacă George de Mohrenschildt avusese mai mult de-a face cu atentatul împotriva lui Edwin Walker, sau dacă doar îl întărâtase pe omuleţul acesta labil? Ei bine, exista o modalitate destul de simplă de a răspunde la întrebarea asta.

Iar de Mohrenschildt cunoştea răspunsul, aşa că îl voi întreba pe el.

9

În dimineaţa aceea Sadie a mâncat cel mai bine de la nenorocirea cu Clayton şi nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Împreună am ras şase ouă, pâine prăjită şi şuncă. După ce vasele au ajuns în chiuvetă şi ea îşi aprinsese o ţigară