– Dacă vrei să vin şi la spectacolul de diseară, nu cred că voi mai reuşi performanţa şi a doua oară.

– Nu e asta. Dar dacă tot ai adus vorba, ce anume ţi-a spus Ellie?

– Că a venit vremea să nu-mi mai plâng de milă şi să mă alătur iar paradei.

– Cam dur.

Cu gestul reflex atât de des folosit în ultimul timp, Sadie şi-a netezit părul lipit de obrazul vătămat.

– Duduia Ellie nu-i faimoasă pentru delicateţe sau tact. M-a şocat când a dat năvală aici şi mi-a spus să încetez să-mi mai număr degetele? Da, m-a şocat. A avut dreptate? Da, a avut.

Pe neaşteptate, şi-a împins părul spre spate cu podul palmei.

– Aşa am să arăt de acum înainte, cu oarece ajustări, aşa că ar trebui să încep să mă obişnuiesc. Sadie va afla cât adevăr este în zicala aia care spune că frumuseţea e doar de suprafaţă.

– Despre asta vreau să stăm de vorbă.

– Bine, mi-a spus suflând fumul pe nări.

– Cum ar fi dacă te-aş putea duce într-un loc unde doctorii ar putea să repare stricăciunile de pe chipul tău – nu la perfecţie, însă mult mai bine decât ar putea-o face vreodată Ellerton cu echipa lui? Ai vrea să vii? Chiar dacă ai şti că nu ne vom mai putea întoarce aici niciodată?

S-a încruntat:

– Vorbim ipotetic?

– Nu.

Şi-a stins încet ţigara, trăgând de timp ca să poată cântări în minte cele auzite.

– E ca atunci când duduia Mimi s-a dus în Mexic pentru tratamentul acela experimental împotriva cancerului? Pentru că nu cred că…

– Vorbesc despre America, iubito.

– Atunci, dacă e America, nu înţeleg cum de nu putem să…

– Şi mai este ceva: eu s-ar putea să fiu nevoit să mă duc. Cu tine sau fără tine.

– Şi să nu te mai întorci niciodată? s-a speriat ea.

– Niciodată. Niciunul din noi nu s-ar mai putea întoarce din motive greu de explicat. Poate crezi că am înnebunit.

– Ştiu că nu, mi-a spus fără şovăială, deşi privirea îi era neliniştită.

– S-ar putea să trebuiască să fac un lucru considerat rău de oamenii legii. Nu este rău, dar nimeni nu va crede asta.

– Are… Jake, are vreo legătură cu ce mi-ai povestit despre Adlai Stevenson? Atunci când a zis chestia aia cu iadul care va îngheţa?

– Într-un fel. Dar este o problemă. Chiar dacă voi reuşi să fac ceea ce trebuie fără să fiu prins – şi cred că se poate – asta nu schimbă cu nimic situaţia ta. Chipul tău tot va avea cicatrice. Acolo unde te-aş putea duce există resurse medicale la care Ellerton doar visează.

– Dar nu am putea să ne întoarcem niciodată.

Nu vorbea cu mine, încerca să se dumirească.

– Nu.

Mai important încă, dacă ne-am fi întors în septembrie 1958, versiunea originală a lui Sadie Dunhill ar fi existat deja. Or, asta era o încurcătură atât de mare că nici nu voiam să mă gândesc la ea.

S-a ridicat şi s-a dus la fereastră. A rămas multă vreme acolo, cu spatele la mine. Am aşteptat.

– Jake?

– Da, iubito.

– Poţi să prevezi viitorul? Poţi, nu-i aşa?

Nu am răspuns.

Cu o voce mică m-a întrebat apoi:

– Ai venit din viitor?

Nu am răspuns.

S-a întors de la fereastră. Chipul îi era foarte palid.

– Aşa e, Jake?

– Da.

Şi m-am simţit ca şi cum de pe inimă mi s-ar fi luat o greutate de vreo cincizeci de kilograme. În acelaşi timp, eram şi înspăimântat. Pentru amândoi, dar mai ales pentru ea.

– De cât de… de departe?

– Iubito, chiar vrei…

– Da. Cât de departe?

– Aproape patruzeci şi opt de ani.

– Eu am… murit?

– Nu ştiu. Nu vreau să ştiu. Asta se întâmplă acum. Asta suntem noi.

A rămas pe gânduri. I se albise pielea din jurul semnelor roşii de pe faţă şi am vrut să mă duc la ea şi s-o iau în braţe, dar mi-a fost teamă să mă mişc. Dacă ţipa şi se ferea de mine?

– De ce ai venit aici?

– Ca să împiedic pe cineva să facă ceva. Îl voi omorî dacă va fi nevoie. Dacă mă pot convinge că merită să moară. Până acum n-am reuşit.

– Ce anume e acel ceva?

– Sunt destul de sigur că peste patru luni îl va asasina pe preşedinte. Îl va ucide pe John Kenn...

Am observat că încep să-i tremure genunchii, dar a reuşit să rămână în picioare până am ajuns lângă ea să o prind.

Am dus-o în dormitor şi m-am repezit în baie să aduc o compresă cu apă rece. Când m-am întors, avea ochii deschişi. M-a privit cu o expresie pe care nu am putut-o descifra.

– N-ar fi trebuit să-ţi spun.

– Poate că nu, a spus, dar nu s-a tras speriată când m-am aşezat pe marginea patului lângă ea şi a scos un oftat mic de plăcere când am început să-i mângâi obrajii cu compresa rece, ocolind partea vătămată care nu mai simţea absolut nimic în afară de durere surdă.

Când am terminat, s-a uitat la mine cu ochi gravi.

– Spune-mi un lucru care se va întâmpla. Ca să te cred. Ceva ca atunci cu Adlai Stevenson şi cu iadul care îngheaţă.

– Nu pot. Am studiat engleza, nu istoria americană. În liceu am învăţat istoria statului Maine – era o materie obligatorie –, dar nu ştiu aproape nimic despre Texas. Nu…

Şi atunci mi-am dat seama că totuşi ştiam ceva. Ştiam ce spune ultimul rând din secţiunea dedicată rezultatelor sportive din agenda lui Al Templeton, pentru că îl citisem de mai multe ori. În caz că mai ai nevoie de un ultim transfer de fonduri, scrisese el.

– Jake?

– Ştiu cine o să câştige meciul de box de la Madison Square Garden de luna viitoare. Se numeşte Tom Case şi o să-l facă knock-out pe Dick Tiger în runda a cincea. Dacă nu va fi aşa, ai tot dreptul să chemi oamenii în halate albe să mă ia. Dar, până atunci, poţi, te rog, să nu mai spui nimănui? Sunt prea multe în joc.

– Da, pot să fac asta.

După a doua reprezentaţie, aproape că mă aşteptam ca Deke sau Ellie să mă bage într-un colţ şi să-mi spună pe un ton grav că au primit un telefon de la Sadie care i-a anunţat că îmi pierdusem minţile. Dar