nu s-a petrecut aşa ceva, iar când am ajuns acasă la Sadie am găsit pe masă un bileţel: Trezeşte-mă, dacă ai chef de o gustare în miez de noapte.

Încă nu era miezul nopţii şi ea nu dormea. Următoarele patruzeci de minute au fost foarte plăcute. După aceea, în întuneric, mi-a spus:

– Nu trebuie să iau nicio hotărâre acum, nu?

– Nu.

– Şi nu trebuie să mai vorbim acum despre asta.

– Nu.

– Poate după meciul ăla despre care mi-ai spus.

– Poate.

– Te cred, Jake. Nu ştiu dacă am înnebunit sau nu, dar te cred. Şi te iubesc.

– Şi eu te iubesc.

Ochii i-au lucit în întuneric – şi cel migdalat şi superb, şi cel căzut, care încă mai vedea.

– Nu vreau să păţeşti nimic şi nu vreau să faci rău cuiva dacă nu este neapărată nevoie. Şi niciodată din greşeală. Niciodată-niciodată. Promiţi?

– Da.

Era uşor. Din motivul acesta Lee Oswald mai era încă în viaţă.

– Şi o să fii prudent?

– Da. Voi fi foarte…

Mi-a închis gura cu un sărut.

– Pentru că indiferent de unde vii, pentru mine nu există viitor fără tine. Acum haide să dormim.

12

Am crezut că va relua discuţia a doua zi dimineaţă. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce sau cât de mult îi voi spune, dar în final, n-a fost nevoie să-i mai spun nimic, pentru că nu m-a întrebat nimic. În sensul acela. M-a întrebat în schimb ce încasări a avut Spectacolul de Binefacere Sadie Dunhill. Când i-am spus că un pic peste trei mii de dolari, împreună cu donaţiile din cutia amplasată la intrarea sălii, şi-a dat capul pe spate şi a scos un hohot bogat de râs, incredibil de frumos. Cele trei mii n-aveau cum să acopere toate cheltuielile cu operaţiile ei, dar valora un milion doar s-o aud râzând… şi să nu o aud spunând ceva de genul De ce să ne mai facem probleme când faţa mi se poate aranja foarte bine în viitor? Pentru că nu eram convins că voia într-adevăr să vină cu mine, chiar dacă m-a crezut. Şi pentru că nu eram sigur că voiam să o iau cu mine.

Da, voiam să fiu cu ea. Să ne petrecem veşnicia muritorilor împreună. Dar poate că ar fi fost mai bine în 1963… şi în toţi anii pe care Dumnezeu sau soarta ni-i v-a da după 1963. Nouă poate ne-ar fi fost mai bine. Mi-o închipuiam complet pierdută în 2011, uitându-se cu groază şi nervozitate la fiecare pereche de pantaloni cu talia foarte joasă şi la fiecare ecran de calculator. Niciodată n-aş lovi-o şi n-aş ţipa la ea – nu, nu la Sadie – însă cu toate acestea s-ar putea transforma într-un fel de Marina Prusakova a mea personală, care va trăi într-un loc straniu, exilată pentru totdeauna din ţara ei.

13

Exista în Jodie o persoană care ştia cum aş fi putut să mă folosesc de ultima însemnare a lui Al. Freddy Quinlan, agentul imobiliar. Organiza partide de poker săptămânale la el acasă – cinci cenţi deschiderea, douăzeci şi cinci mâna – şi jucasem şi eu de câteva ori. În timpul uneia dintre ele, l-am auzit cum s-a lăudat că se pricepe foarte bine la două domenii sportive: fotbalul profesionist şi turneul de baschet al statului Texas. M-a primit la birou, doar pentru că era mult prea cald ca să jucăm golf.

– Despre ce vorbim, George? Despre un pariu mediu sau foarte mare?

– Mă gândesc la cinci sute de dolari.

A scos un fluierat subţire, apoi s-a lăsat pe speteaza scaunului împreunându-şi mâinile peste burtică. Era doar nouă dimineaţa, dar aparatul de aer condiţionat funcţiona la turaţie maximă. În respiraţia lui rece fluturau mormanele de pliante şi broşuri cu proprietăţi de vânzare sau închiriere.

– Ăştia sunt bani serioşi, George. Îmi zici şi mie care-i pontul?

De vreme ce îmi făcea un serviciu – sau, măcar, speram că îmi va face – i-am spus. Sprâncenele i s-au ridicat atât de sus încât aproape că s-au unit cu linia părului.

– Măi, drace! De ce nu-ţi arunci mai bine banii la canal?

– Am o senzaţie, atâta tot.

– George, ascultă la tăticu’. Meciul dintre Case şi Tiger nu-i un eveniment sportiv, e doar un balon de încercare pentru chestia asta nouă de-i zice televiziune cu circuit închis. S-ar putea să fie câteva meciuri bune în deschidere, dar lupta principală e o glumă. Tiger va primi instrucţiuni să-l ducă pe amărâtul ăla vreo şapte sau opt runde şi abia după aia să-l pună la podea. Doar dacă nu…

S-a aplecat în faţă. De undeva, de sub fundul lui, scaunul a scos un scârţâit dizgraţios.

– Doar dacă nu cumva tu ştii ceva în plus.

S-a lăsat iarăşi pe spetează, cu buzele făcute pungă.

– Dar cum să ştii? Pentru numele lui Dumnezeu, doar trăieşti în Jodie. Dar, dacă, prin absurd, ai şti ceva, i-ai împărtăşi secretul unui prieten, nu-i aşa?

– Nu ştiu nimic, l-am minţit eu (foarte fericit să o fac). Nu-i decât o senzaţie, dar ultima oară când am mai simţit aşa ceva, am pariat că Pirates îi vor învinge pe Yankees şi am făcut un purcoi de bani.

– Foarte frumos, dar ştii vorba aia veche – chiar şi un ceas stricat tot arată ora exactă de două ori pe zi?

– Poţi sau nu să mă ajuţi, Freddy?

Mi-a aruncat un zâmbet liniştitor care părea a spune că fraierul îşi va pierde banii foarte curând.

– În Dallas există un tip care ar fi bucuros să-ţi accepte pariul. Îl cheamă Akiva Roth. Operează pe Greenville Avenue, la Faith Financial. A preluat afacerea de la taică-său, acum vreo cinci sau şase ani.

Şi-a coborât glasul.

– Lumea spune că are legături cu Mafia.

Şi-a coborât glasul şi mai mult.

– Carlos Marcello.

Exact de aşa ceva mă temeam, pentru că şi despre Eduardo Gutierrez se spunea acelaşi lucru. M-am gândit iarăşi la Lincolnul cu plăcuţe de Florida, parcat vizavi de Faith Financial.

– Nu prea vreau să fiu văzut într-un loc ca ăsta. S-ar putea să-mi doresc să mă întorc la catedră, şi deja mă am la cuţite cu două persoane din consiliul director.

– Ai putea să încerci la Frank Frati din Forth Worth. Are o casă